Cu pensula credinţei, pe veşnicie

Spune că e „zugrav de biserici”, desenator, „scriitor pe piatră”. De fapt, Gheorghe Rogojan e un complex om de cultură. Unul modest, înţelept, impresionant. La fel cum pensula lui mânată de credinţă „zugrăveşte biserici”, cuvintele lui, izvorâte din înţelepciune, îţi „zugrăvesc” poveşti şi exemple de viaţă. 

Se spune că un om înţelept, e un om care transpune şi înţelege simplu complexitatea vieţii. Gheorghe Rogojan din comuna Dumbrăviţa, este, cu siguranţă, un astfel de om. Se prezintă modest: „Zugrav de biserici” şi argumentează că: „„zoografos” ar fi „scriitor pe piatră”, desenator. Iar noi aşa am rămas în pictura bizantină. Acum ni se spune pictori după francezi”. Cum a început totul? De la cărţi şi imaginaţie: „am avut nişte cărţi de Jules Verne, care aveau nişte gravuri care îţi arăta cum să dai umbra. Încercând să imit, toate caietele din şcoală aveau la final desene, iar directorul multe palme mi-a dat din cauza asta. Dar probabil buruiana talentului era prea viguroasă ca s-o poată înăbuşi cu toate palmele lui. El ar fi vrut să devenim toţi agricultori sau în cel mai bun caz învăţători. Am făcut doar desen, iar în armată era un coleg din Zărneşti care a făcut un fel de Şcoală Populară de Artă. Când a văzut că desenez mi-a dat o cutie de Ceracolor şi am început să colorez desenele. În armată mi-a spus că sunt culori în ulei, dar eu am cumpărat vopsea de vopsit uşi. Curgea... că nu ştiam că sunt vopsele la tub. Şi mi-am făcut pensule din ureche de la vacă, dar toate erau strâmbe, că aşa m-am gândit eu că se face meseria”.
După armată a avut diferite slujbe sezoniere. La un moment dat, a ajuns profesor suplinitor la Giuleşti şi acolo    l-a cunoscut pe Mihai Covaci: „El lucrase cu unul Bucescu, ce a murit la Ciorogârla căzând în biserică. Despre Covaci mi s-a spus că e pictor de biserici. M-am întâlnit până la urmă cu el şi am făcut o icoană mare cu Sfânta Familie pe care i-a dat-o protopopului de Vişeu parcă, iar pentru asta a primit două peridoace de lemn cu care s-a făcut Biserica de lemn care-i acolo în Staţiune la Ocnă. Covaci mi-a spus că trebuie să am activitate că îmi dă dovadă şi pot să merg să dau examen. Dar în realitate nu era autorizat, era ucenic, dar eu munceam pentru el. A doua icoană am făcut-o „Mater Dolorosa” după Protcenco, care i-a dat-o părintelui Chirilă care i-a şi mers de nănaş. El s-a ales cu naş, iar mie mi-a dat o dovadă care n-a fost bună, o am şi acum. La nunta lui l-am cunoscut pe Mihai Sigheteanu care făcea icoane pe sticlă tradiţionale din şcoală de Nicula pe care le vindea şi pe la Ambasada Franţei şi Americii. De la el am învăţat într-o iarnă tehnica icoanei pe sticlă. El s-a dus în Germania, dar prin el l-am cunoscut pe Niculae Stoica ce lucra la Mureş la Catedrală. A fost coleg cu Corneliu Baba ,dar ăla a ajuns mare, iar el mare în alt fel. Apoi am lucrat la Mureş. Cu maestrul Stoica pot să spun că am intrat cu adevărat pe „firul apei”. Numai la Mureş am lucrat 10 ani, că am avut diverse lucrări. Am fost la diverse restaurări pe unde ne-a trimis. După ce a murit, din 1988 m-am autorizat în domeniu. Am dat la Cernica. În 1927 când a făcut şcoala Costin Petrescu avea un titlu sonor „Şcoala Superioară de Pictură Monumentală şi Decoraţiuni Bisericeşti”. Dar pe scurt este „Şcoala de Pictură Bisericească” şi se face la Institutul Biblic din Bucureşti”.
După ce a murit maestrul Stoica, a lucrat cu alţi moroşeni cunoscuţi în Orient, cu o carte de vizită impresionantă: „Lucraseră în Siria 4 biserici, Liban, Israel, California, Germania, Cipru, Grecia, Iordania etc. M-am ţinut cam tot după ei. Singur n-am decât o lucrare la Horea. Sunt bătrân, dar n-am lucrări multe de unul singur. De asemenea, am lucrat cu un coleg la Valea Mică. În Iordania am fost de vreo 4 ori, în Cipru, în Grecia am fost de 4 ori la Sf. Munte şi de 3 ori la Preveza. La Muntele Athos am fost la vărul Paisie Rogojan, care e acolo. În ţară am lucrat mult mai ales în Moldova. Am pictat în Grecia, Cipru, Iordania, Ungaria, Liban. Acum lucrez la iconostasul de la Mănăstirea Rohiiţa”.Rogojan a fost plecat mai tot timpul peste hotare, abia de anul trecut s-a stabilit o perioadă mai lungă în ţară. Acum lucrează cu fratele său şi un nepot. Pictorul crede că în această artă, credinţa e la fel, sau mai importantă ca şi talentul. Pictura de biserici nu e uşoară. Nici fizic, nicicum. Nu e uşor să stai 8-20 ore în picioare în biserică, iar Rogojan spune că: „Dacă nu ai credinţă în Dumnezeu, să-ţi placă spaţiul liturgic, nu faci mare lucru. Sunt călugări care stau două ore pe zi, iar după o săptămână trebuie să iasă din mănăstire că nu mai pot”.
Cu modestie, fără să facă paradă, pictorul mărturiseşte că se roagă în timp ce pictează, pentru că: „De fapt eşti doar o unealtă. De la o biserică la alta nu iese acelaşi lucru chiar dacă vreau să fac la fel. Fiecare biserică are duhul ei, lumina ei, rezolvările ei. De exemplu, un fapt mai umoristic a fost că la o mănăstire stareţul e ţigan şi oricât combinam culorile, oricât alb băgam, picturile ieşeau mai închise, cu faţă de ţigan. N-am nimic cu ei, dar e un duh care lucrează în Biserici”. Cel mai mult îi place să o picteze pe Maica Domnului cu pruncul. Şi nu de puţine ori a simţit ajutorul şi ocrotirea ei: „Am văzut că mult ajutor am avut după cât am umblat prin lumea asta. De exemplu, într-o seară m-a lăsat un taximetrist în Bulgaria, într-o zonă considerată centrul mafioţilor, cu pistoale şi nu ştiu ce. Trenul plecase. Şi parcă a fost mâna Domnului, că un om de omenie   ne-a scos de acolo şi am ajuns chiar înaintea trenului. Să umbli prin munţii Bulgariei la 3 mii de metri la ora 3 noaptea nu-i puţin lucru”.
Apropo de minuni, artistul spune că sunt icoane făcătoare de minuni, dar că nu pictorul le face astfel, ci rugăciunile care se spun la acele icoane, nevoile şi credinţa celor necăjiţi: „Numai un om necăjit poate sfinţi o icoană. Supărarea lor grozavă în faţa Maicii Domnului sfinţesc icoana. Cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt cu Măicuţa Domnului. Ea e şi protectoarea omenirii. Numai rugăciunea poate sfinţi icoana să o facă făcătoare de minuni! Dacă mi-aş propune să fac o icoană făcătoare de minuni, mândria mea ar spurca-o. Trebuie să fii smerit, iar în timp se alege care-s icoane făcătoare de minuni. Am văzut icoane cu pietre preţioase, cu montură de aur, dar o icoană mică, modestă poate fi făcătoare de minuni. Nu contează mărimea, frumuseţea chipului sau armonia liniilor. Ci necazul oamenilor care au venit acolo şi au cerut ajutor. Acela face icoana făcătoare de minuni”.
Minunile şi potrivirile lui Dumnezeu nu  l-au ocolit nici pe el: „Poate s-au întâmplat şi poate nu mi-am dat seama. Dar pot spune că multe potriviri au fost. De exemplu în Cipru ne-au pus să facem sfinţii de la Primul Sinod Ecumenic. Ei ţin în mână o hârtie desfăcută pe care trebuia scris Crezul. Eu am calculat să-mi încapă tot Crezul, câte aliniate are. Când am ajuns să scriu  „a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit” a intrat exact în acel moment mitropolitul şi mi-a zis „sfârşit şi punct!”. Mi-a spus că până acolo s-a stabilit din Crez la Sfântul Sinod Ecumenic. Problema Duhului Sfânt a fost la al doilea şi al treilea Sinod. Am pus punct şi am făcut un ornament. Dacă nu venea atunci, scriam în continuare şi trebuia să şterg. Eu nu am făcut teologie să ştiu cât s-a stabilit din Crez la Primul Sinod Ecumenic. Dacă nu venea exact atunci, mai scriam patru aliniate, şi nu-i glumă să scrii în greacă”. De vreo patru ani, Rogojan stă mai mult pe-acasă şi spune râzând că nu e decât un „ţăran plimbat”.

Deşi, cultura, icoanele, viaţa lui demonstrează contrariul.  Din acest motiv a şi devenit cetăţean de onoare a comunei. Dacă ar fi să-şi facă un bilanţ, spune că, cea mai mare realizare e „că am terminat la Limasol în Cipru Catedrala începută de maestrul Moroşanu” şi cel mai mare regret e că i-au murit părinţii. Dar peste toate, rămâne dăruirea, talentul şi truda unui om special, care se defineşte simplu: „zugrav de biserici”.