Pe scurt, despre suplimentele cu zinc - dialog cu un profesionist

Domnule prof. dr. ing. Ştefan Brăgărea, vă rog să îmi permiteţi să vă adresez câteva întrebări legate de interesul pe care îl manifestă cei ataşaţi de valorile perene ale medicinei naturiste faţă de suplimentele alimentare cu zinc. Ştiu că aţi absolvit în 1971 Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Chimie Industrială, Secţia de Tehnologia Substanţelor Organice. Aţi lucrat apoi în cadrul Întreprinderii de Medicamente Bucureşti şi – ca cercetător ştiinţific – în Institutul pentru Industrie şi Chimie Alimentară. Aţi fost şef de laborator în ICECHIM – Institutul pentru Energetică Chimică şi Biochimică şi director ştiinţific la BIOTEHNOS. Aţi lucrat în SUA şi în Franta, iar cursul Dvs. de Tehnologie Biochimică a fost larg apreciat.

Ce sunt deci zincul biologic, zincul organic, care este deosebirea între ele şi care este cea mai uşor asimilabilă şi mai utilă formă de zinc pentru organismul uman?

Zincul organic este conţinut în orice sare de zinc a unui acid organic. De obicei în aceste săruri zincul este chelatizat cu atomi de azot sau de sulf. De fapt, „zinc organic” şi „zinc biologic” sunt denumiri comerciale. Expresia „zinc chelatat” nu este corectă.

De exemplu, picolinatul de zinc, considerat de dr. Earl Mindell în best-sellerul sau Biblia Vitaminelor drept forma de zinc cel mai rapid absorbită în organism, este sarea cu zinc a acidului picolinic (în care metalul este chelatizat cu azotul din heterociclu). Acidul picolinic este metabolit al triptofanului – aminoacid esenţial deosebit de important în alimentaţie.

Lăsând la o parte denumirea comercială, este util să întrebaţi comerciantul sub ce formă este conţinut zincul în suplimentul respectiv. Oricum absorbţia intestinală a zincului este mai lentă şi parţială.

Vă rog să ne faceţi o sumară trecere în revistă a componentelor din suplimentele alimentare şi alte produse ce conţin zinc, comercializate pe piaţa românească.

De obicei se găsesc oxid, sulfat, acetat gluconat şi aspartat de zinc. Oxidul a fost folosit încă din antichitate în India, Califatul Arab şi Grecia sub formă de unguente în tratamentul unor boli de piele (prurit), drept antiseptic şi calmant. Sulfatul se utilizează drept sursă de zinc în furaje şi în medicină ca astringent şi emetic.

Gluconatul şi aspartatul se folosesc în preparate care micşorează durata răcelilor şi în tratamentul unor forme rebele de diaree. Fostul meu coleg, şi prietenul meu, domnul prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi le creditează în volumul 4 al cărţii sale „şi noi ce mai mâncăm ?” drept forme de zinc mai uşor absorbabile.

Ce părere aveţi despre capacitatea drojdiilor selecţionate de a sintetiza anumite microelemente, în speţă zinc?

Drojdiile, inclusiv drojdia de bere, nu sintetizează zinc, ci îl preiau din mediul de cultură în proporţii aproximativ egale. Evident capacitatea de preluare este limitată. Produsele etichetate drept „îmbogăţite în zinc” conţin surse extranee (aport extern, n.n.)

Importanţa biologică a oligo- şi microelementelor este bine cunoscută, inclusiv intervenţiile lor în procesele de apoptoză celulară. Care credeţi că sunt cele mai bune surse naturale de zinc ?

Apa de mare este o sursă bogată de microelemente, deci vieţuitoarele marine – peşti, crustacee, alge – au aportul lor caracteristic, care depinde însă şi de zona de recoltare. Dintre produsele non-marine, surse importante sunt germenii de grâu, seminţele – în special cele de in – ficatul de vită şi porc, carnea de pasăre şi de vită.

Ne putem procura vitaminele şi mineralele necesare folosind o hrană cât mai variată, cât mai diversă. Deficienţele într-un singur mineral sau element sunt însă rare. Vitaminele şi microelementele se intercondiţionează reciproc. Astfel, excesul de calciu – important pentru persoanele în vârstă şi/sau cu risc de osteoporoză – este antagonist pentru zinc. O sursă de microelemente – inclusiv de zinc – aparent inedită, deşi studiată de aproape 100 de ani, este polenul crud de albine.

Dr. Mircea Ialomiţeanu în lucrarea sa „Polenul aliment-medicament; valoare biostimulatoare şi terapeutică” citează în acest sens rezultate din întreaga lume. Concluzia este unanimă – polenul conţine totalitatea macro- şi microelementelor necesare vieţii animale. Rezultatele au fost reconfirmate şi publicate şi de Patrice Percie du Sert în lucrarea „The Healing Powers of Pollen”.

În societatea modernă de tip occidental apar pretutindeni carenţe de vitamine şi microelemente, determinate de stilul de viaţă şi de alimentaţie. Aceste carenţe devin accentuate în stări de boală, de epuizare fizică (sportivi, munca în climate şi condiţii defavorabile), stres, suprasolicitare emoţională, creştere – adolescenţă, înaintare în vârstă. Este cu mult mai simplu să foloseşti aportul unui singur produs care conţine foarte mulţi şi variaţi nutrienţi de bază, decât să iei un pumn de capsule şi pastile, fiecare destinate unui anumit tip de deficienţă.

Eu personal sunt un consumator masiv de polen de albine crud.