Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 10 Noiembrie , 2017

Patton, generalul cowboy

de Ioan Botis

Ioan BOTIŞ

Un mareşal german, vorbind cu un reporter american îl numea pe Patton „generalul vostru cel mai bun”. El este autorul faimosului citat din timpul eliberării Parisului, în care se referă voalat la ambiţia francezilor de a parti­cipa, măcar printr-o divizie blindată, la Eliberare: „Prefer să am în faţă o divizie germană decât o divizie fran­ceză în spate”.

În septembrie 1915, Patton a fost numit în serviciu la graniţa cu Mexicul la Fortul Bliss, Texas. În martie 1916 forţele lui Pancho Villa au trecut graniţa în New Mexico, SUA şi au efectuat raid în oraşul Columbus, ucigând câţiva americani. Ca răspuns, SUA a organizat o expediţie punitivă în Mexic împotriva lui Villa. Entuziasmul lui Patton pentru expediţie a avut ca rezultat faptul că Patton a fost numit ajutorul generalului John Pershing, ceea ce a însemnat că Patton a primit rol în organizarea expediţiei. Patton, împreună cu câţiva militari a organizat o expediţie care a devenit un „atac mi­litar motorizat” cu cele trei maşini ale armatei lui Pershing, ucigând câţiva rebeli mexicani, chiar de Patton însuşi cu un Colt Pacemaker. Datorită succesului lui Patton şi afinităţii lui pentru Colt Pacemaker, Patton l-a numit în glumă „bandito”-ul lui, Patton dev­e­nind faimos în toată SUA.
La intrarea SUA în primul război mondial, generalul-maior John Pershing l-a promovat pe Patton în rangul de căpitan. Patton i-a cerut lui Pershing să înfiinţeze un centru de pregătire american pentru tancuri. La Champlieu, Patton a condus tancul Renault, i-a testat capacitatea tancului de a trece peste şanţuri, apoi a vizitat fabrica Renault. Pershing i-a dat comanda noii unităţi de blindate americane: US Tank Corps. La scurt timp după sosirea lui la Champlieu, britanicii au lansat la Cambrai cel mai mare atac de tancuri din primul război mondial. În data de 23 martie 1918 Patton a primit comanda unei unităţi de 10 tancuri tip Renault FT-17. Pentru succesul său în organizarea şcolii pentru tanchişti, Patton a fost promovat succesiv maior, locotenent-colonel, apoi, după contraofensiva de la Saint Mihiel, în septembrie 1918, la gradul provizoriu de colonel. În ofensiva de la Meuse-Argonne din 26 septembrie 1918 a fost rănit şi decorat cu Distinguished Service Cross, cu Distinguished Service Medal, iar pentru rănire cu Purple Heart.

Între cele două războaie, în 1924, Patton a absolvit şcoala pentru coman­danţi şi şefi de stat major Command and General Staff School, iar în 1932 Army War College. L-a cunoscut pe Omar Bradley cu care se va reîntâlni în Europa. La începutul anilor 1920 Patton a scris o cerere Congresului ca să se acorde fonduri pentru dezvoltarea forţelor de blindate, dar fără prea mare succes. A scris articole despre tactica forţelor blindate, sugerând noi metode de a le folosi. În iulie 1940 Patton a primit comanda Diviziei 2 de tancuri la Fort Benning. În serviciul în Washing­ton DC în anul 1919 Patton l-a întâlnit pe Dwight D. Eisenhower, care va juca un rol enorm de important în cariera sa. La Fort Riley, Kansas, Patton şi Eisenhower au dezvoltat doctrina luptei cu blindate, care va fi folosită de SUA în Al Doilea Război Mondial. El a continuat să îmbună­tăţească tancurile venind cu noi idei în comunicaţii radio şi armamentul de pe tanc. Dar, din cauza lipsei de interes faţă de blindate, Patton s-a transferat înapoi la cavalerie.

Înainte ca SUA să intre în război Patton a comandat Armata a 3-a americană, pregătind trupele de blindate în deşert Imperial Valley, pe o suprafaţă de 40 km pătraţi pentru Operaţiunea Torţa (invadarea Africii). Din prima zi de comandă pleda pentru ca forţele blindate să rămână permanent în contact cu inamicul, explicând că forţele meca­nizate agresive întrerup pregătirile defensive ale inamicului şi sunt mai greu de loviţi de artileria inamică. La o conferinţă de presă din 1944 la întrebarea unui reporter cu privire la faptul că ar trebui încetinit progresul rapid a Armatei a 3-a pentru a reduce pierderile americane, Patton a răspuns: „Ori de câte ori încetineşti ritmul, iroseşti vieţi omeneşti”.

În Noiembrie 1942 general-maior Patton împreună cu contraamiralul Hen­ry K. Hewitt comandau Forţa Operativă de Vest (care avea ca obiectiv Casablanca) a armatei americane, care în cadrul Operaţiunii Torţa a debarcat în nordul Africii, în Maroc şi Algeria, ţări ocupate de regimul de la Vichy Forţele americane, (Divizia a 2-a blindată şi Diviziile a 3-a şi a 9-a de infanterie), aproximativ 35.000 de soldaţi erau aduse direct din SUA cu o flotă formată din peste 100 nave. Pentru a evita bateriile de coastă trupele ame­ricane au debarcat la sud de Casablanca la Safi (Operaţiunea Blackstone) şi la nord, la Fedala (Operaţiunea Bush­wood) respectiv în portul Lyautey (Operaţiunea Goalpost). Nu au avut loc bombardamente preliminare în speranţa că francezii nu se vor opune trupelor americano-britanice, dar s-au înşelat. După debarcare trupele lui Patton au fost atacate de blindate franceze, dar trupele americane au fost salvate de aviaţia americană care a spulberat tancurile franceze. Susţinerea aeriană a fost asigurată de avioane P-40 War­hawk de pe portavionul USS Ranger (CV-4). Trupele lui Patton s-au îndreptat apoi spre nord, spre Casablanca.
Nici Casablanca nu s-a dovedit uşor de cucerit. Bateriile de coastă franceze au deschis focul. Patton era pe bordul crucişătorului USS Augusta, când cuirasatul francez Jean Bart a deschis focul asupra lui. Luptele navale au durat două zile. Avioanele aliate decolate de pe portavioanele din larg au reuşit să distrugă un transport de trupe franceze care încerca să întărească apărarea de la Safi.
În după amiaza zilei de 8 noiembrie, majoritatea apărătorilor francezi s-au predat, iar până pe 10 noiembrie au fost eliminate toate focarele de rezistenţă antialiate, iar majoritate trupelor americane s-au îndreptat spre Casablanca asediată. În jurul Port-Lyautey, trupele primului val au trebuit să aştepte al doilea val de debarcare mult prea mult timp. Acest răgaz a fost folosit de apărători francezi pentru organizarea defensivei. Următoarele valuri de de­barcare s-au bucurat de sprijinul bombardamentelor navale şi a acoperirii aeriene a avioanelor de pe portavioane. Şi obiectivele aliate din această zonă au fost atinse. În jurul Fedala debarcarea celor 19.000 de soldaţi aliaţi a fost dată peste cap de condiţiile meteo nefavorabile.

Debarcările au fost efectuate sub focul artileriei franceze. Cu toate aceste, americanii au reuşit să cucerească capete de pod puternice şi să asedieze portul Casablanca până pe 10 noiembrie. Generalul Patton a intrat în Casablanca fără să întâmpine vreo opoziţie. Patton era încă la Casablanca, când în data de 19 februarie 1943 americanii sufereau prima lor înfrângere în Bătălia de la Pasul Kasserine. Coman­damentul american a luat imediat măsuri şi l-a numit pe Patton în fruntea trupelor americane. Patton a sesizat că americanii nu aveau sprijin aerian suficient şi deşi a încercat îmbunătăţirea situaţiei, o schimbare de proporţii în acest domeniu nu s-a produs până la Debarcarea din Normandia. În Bătălia de la El Guettar trupele lui Patton au reuşit să obţină o victorie tactică împotriva trupelor naziste conduse de Hans-Jürgen von Arnim şi fasciste ale lui Giovanni Messe.
Punctul final al carierei sale a fost pe frontul deschis de aliaţi în Franţa, după debarcarea din Normandia. Aici, el a făcut o serie de gesturi şi declaraţii şocante. Astfel, a pălmuit un soldat ră-nit în spate, aflat pe patul de spital, acuzându-l de laşitate. A intrat, fără aprobare, în spatele liniilor germane, cu divizia sa de tancuri şi a obţinut un succes remarcabil. Este autorul unei fraze celebre: „O să trec prin frontal nemţesc precum căcatul prin cur!”. A fost la un pas să fie trimis acasă de prietenul său, generalul Dwight Eisenhower, după ce i-a ironizat pe aliaţii britanici şi francezi.

Pe 9 decembrie 1945, generalul se afla în drum spre o partidă de vânătoare, în Germania, când automobilul în care se afla s-a ciocnit cu un camion de armată. Douăsprezece zile mai târziu, Patton era declarat mort. Oficialii armatei SUA au concluzionat că a fost vorba de un simplu accident de circulaţie, dar faptul că genera­lul a fost singurul rănit în accident a alimentat teoria că a fost vorba de un asasinat.

 

 

Un Guderian american

 

„Dificil, totuşi, să te solidarizezi cu stilul şi persoana lui Patton. Caracterul său numai armonios nu este. Iubeşte disciplina. Dar, mai ales, la alţii. Consideră individualitatea «o grămadă de căcat». Dar el însuşi se manifestă ca o asemenea individualitate dezgustătoare. E militar pînă în măduva oaselor, dar nu se sinchiseşte de formalităţi. Nu se sinchiseşte nici de ordine, dacă acestea contravin propriei viziuni. Discursul său e neacademic şi împănat cu trivialităţi, însă puţin îi pasă dacă place sau nu. Important e ca mesajul să-şi facă efectul şi el e convins de asta. Iar dacă el e convins, restul nu mai contează.
În faţa soldaţilor se prezintă „Son-Of-a-Fucking-Bitch Patton”. Celebrul discurs din 5 iunie 1944, rostit în faţa Armatei a Treia, pe care o va conduce spre legendă, îl încheie astfel: „Puteţi fi recunoscători că, peste douăzeci de ani, cînd veţi sta în faţa şemineului cu nepotul pe genunchi şi el vă va întreba ce-aţi făcut în Al Doilea Război Mondial, nu va trebui să tuşiţi, să-l mutaţi pe celălalt genunchi şi să ziceţi: «Ei bine, bunicul tău a înfulecat căcat în Louisiana». Nu, domnule, îl veţi privi drept în ochi şi-i veţi spune: «Son, your Granddaddy rode with the Great Third Army and a Son-of-a-Goddamned-Bitch named Georgie Patton»”.
Ăsta e generalul Georgie Patton. Vorbeşte mult. Nu-l interesează fineţurile lingvistice. Nu în public. Vorbeşte ce gîndeşte. Şi ce crede. Căci crede ceea ce gîndeşte. N-are nimic de ascuns. Diplomaţia nu e de el. Recunoaşte. Ce-i în gură şi-n căpuşă. Puţin îi pasă. Îi replică generalului Bedell Smith, cînd acesta-i reproşează că principalul său inamic e gura cea mare: „Bedell, mă cunoşti. Nu ştiu nimic despre politică. Nu am ambiţii politice. Tot ce vreau este să conduc o armată într-o bătălie”.

Îl admiră pe Napoleon. Nu doar că-l admiră. Îl citeşte din scoarţă-n scoarţă. În original. Şi nu numai pe Napoleon. Pe Cezar. Pe Tucidide. Pe Machiavelli. Pe toţi istoricii antici. Scrie şi poezii. În intimitatea creaţiei, limbajul său capătă o profunzime şi o frumuseţe nebănuite.
Totuşi, e detestat de soldaţi şi urît de ofiţeri. Dar respectat. Au încredere în el. Nu-i va părăsi. Simt asta. Există o legătură strînsă între ei şi comandantul lor. Onoarea şi datoria. În plus, are ceva ce nici Bradley, cu toată gentileţea şi curtoazia lui, nu reuşeşte să obţină: charisma. Cu ea îşi seduce şi însufleţeşte auditoriul. Nimeni nu-i poate nega acel talent care-i face pe ceilalţi să fie de partea ta şi să te urmeze, deşi nu te plac. În ce-l priveşte pe Patton, ultimul lucru pe care îl urmăreşte este să fie popular. Nu glumeşte, ca Eisenhower, pe seama propriei persoane. Nu-l interesează nici adulaţia servilă a subordonaţilor. N-are nevoie de ea. Fiindcă nu priveşte niciodată în jos. Dar ştie să mobilizeze soldaţii, vorbeşte pe limba lor şi o face în mod cinstit şi sincer. Ei ştiu că cel care-i comandă este unul de-al lor. Că nu-i minte şi nu-i duce cu zăhărelul. Ştiu că fiecare cuvînt pe care-l spune e adevărat. Nu e soldat care să nu-l ia în serios cînd, înaintea invaziei din Sicilia, le atrage atenţia să-i omoare pe toţi inamicii care, văzîndu-se încolţiţi, vor dori să se predea.    Fără milă faţă de inamic. O morală cinică, dar cu consecinţe benefice. Armata lui e cea mai de succes. Cele mai puţine pierderi pentru trupele proprii şi cele mai mari pagube produse inamicului. E cel mai temut general printre ofiţerii Axei. Hitler îl numeşte „acel cowboy-general zărghit“, Jodl – „un Guderian american… care-şi asumă mari riscuri şi obţine mari cîştiguri”, iar Rommel – autorul celei „mai uimitoare realizări în războiul mobil”. – Mihnea Rudoiu.