PASTORALA ÎNVIERII DOMNULUI

† JUSTINIAN, DIN MILA LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOP AL MARAMUREŞULUI ŞI SĂTMARULUI

Iubitului cler, cinului monahal, dreptcredinciosului nostru popor din Episcopia Ortodoxă Română a MaramureŞului Şi Sătmarului: Har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, calde urări de linişte şi fericire la Sfintele Sărbători ale Învierii

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Privind într-o bună zi cetatea Ierusalimului, Iisus Hristos a zis: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Lc. 13, 34), drept dovadă că Fiul lui Dumnezeu era îndrăgostit de oameni, era îndrăgostit de lumea aceasta, de locuitorii acestui pământ, era îndrăgostit de toată creaţia Sa.

De aceea Duhul Sfânt, prin cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi, ne descoperă această mare şi uimitoare taină: dragostea lui Dumnezeu faţă de minunata Sa creatură şi, mai presus de toată creaţia, dragostea lui Dumnezeu faţă de făptura umană.

„Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea - şi pe omul care se afla sub robia păcatului

şi a morţii - încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. (In. 3, 16)

Omul era căzut în adâncul întunericului cel dinafară şi pierduse legătura cu Dumnezeu-Tatăl şi Creatorul său, pierduse legătura cu Lumina vieţii şi a întregii sale existenţe. De aceea, Tatăl a trimis pe Fiul Său între oameni şi

I-a cerut să treacă prin viaţa pământească, prin lumea aceasta materială, pe care Hristos a pătruns-o până în cele mai adânci părţi ale materiei, până în infern, care este la periferia lumii materiale. Acolo, în adâncuri, unde era căzut tot ceea ce fusese creat, coborând Hristos Iisus, a ridicat întreaga creaţie, ce alunecase prin răzvrătire şi neascultare. A coborât Fiul lui Dumnezeu acolo unde se afla oaia cea pierdută, acolo unde se aflau Adam şi Eva şi, împreună cu ei, tot neamul omenesc.

Primind, aşadar, fire omenească şi gustând din paharul morţii, Fiul lui Dumnezeu i-a salvat pe toţi cei din iad, înviind a treia zi cu trupul din mormânt, iar prin Învierea Sa cu trupul, toţi cei ce-L aşteptau au fost ridicaţi din moarte la viaţă, de la întuneric la lumină şi de pe pământ la cer.

Iubiţi fraţi şi iubite surori,

A înviat Iisus Hristos cu trupul reîntorcându-se pe pământ, venind din nou între oamenii pe care aşa de mult i-a iubit, venind din nou pe pământul şi în lumea aceasta văzută, în care şi noi trăim astăzi. A înviat Hristos cu trupul şi, venind la noi, a rămas între noi, a rămas împreună cu noi. Patruzeci de zile, după Învierea Sa, Domnul a rămas aici pe pământ, arătându-ne cât de mult S-a îndrăgostit Fiul lui Dumnezeu de creatura Sa.

În aceste 40 de zile, după Înviere, Iisus Hristos, noul Adam, S-a arătat multora, cu trupul înviat şi nestricăcios, întreg şi nevătămat de acul morţii, aşa cum fusese trupul lui Adam cel vechi, înainte de căderea în păcat. Aşadar, în zorii zilei celei dintâi a săptămânii, mai înainte de răsăritul soarelui şi mai înainte de a întâlni orice făptură omenească, Fiul lui Dumnezeu înviat se arată mai întâi Preacuratei Maicii Sale. Aceasta devenind astfel cel dintâi văzător şi martor al Învierii lui Hristos.

Chiar dacă Sfinţii Evanghelişti nu consemnează acest lucru, pentru a nu pune cineva la îndoială mărturia unei mame în favoarea fiului ei, este de neconceput ca Fiul să nu se arate mai întâi Maicii Sale, cu trupul înviat şi biruitor asupra morţii; acestei Mame care L-a purtat în pântece şi L-a hrănit ca pe un Prunc la sânul ei, acestei Mame care a păşit cu inima sfâşiată de durere pe urmele Fiului ce-şi ducea crucea însângerată până pe Golgota, acestei Mame prin inima căreia a trecut durerea ca o sabie în momentul crucificării, acestei Mame care a rămas lângă picioarele crucii în timp ce toţi ceilalţi s-au ascuns de frica iudeilor, acestei Mame care, împreună cu Iosif şi cu Nicodim, a aşezat trupul Fiului ei într-un mormânt nou din grădina lui Iosif din Arimateea. Această Mamă, Maica lui Hristos Dumnezeu, după ce Iosif şi Nicodim s-au retras, a rămas singură la mormânt, contemplându-l şi aşteptând neadormită, priveghind ferită de ochii lumii, într-o chilie alăturată, care se poate vedea şi astăzi. Acolo a aşteptat Fecioara Maria Învierea Fiului ei, pentru că ea ştia că Fiul ei este Fiul lui Dumnezeu, Creatorul vieţii şi începătorul învierii noastre, pe Care mormântul şi moartea nu-L pot înghiţi.

De aceea, mai înainte de orice, Fiul lui Dumnezeu se arată mai întâi Maicii Sale, care rămăsese neclintită lângă mormânt, zicându-i: „Bucură-te, Maică, şi te veseleşte întru învierea Celui născut al tău”, iar îngerul Gavriil din uşa mormântului i-a strigat: „Bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi” (Axionul Învierii).

Aşadar, în ceasul în care celelalte femei mironosiţe Îl căutau pe Iisus printre cei morţi, Preacurata Maică îşi văzuse deja Fiul înviat şi întru slavă, văzuse marile minuni care au însoţit momentul Învierii, văzuse cum îngerul deodată rostogolise piatra de la uşa mormântului şi cum străjerii alergau speriaţi strigând: „Hristos a înviat!” De aceea, Maica Domnului este cea dintâi văzătoare şi martor al strălucitei Învieri a lui Hristos.

S-a arătat apoi Hristos, în dimineaţa Învierii, la Maria Magdalena, căreia   i-a zis: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (In. 20, 17). A călătorit apoi, în ziua Învierii, cu doi ucenici de la Ierusalim spre Emaus cu care a stat la masă şi care L-au recunoscut în momentul frângerii pâinii, încât ziceau „unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Lc. 24, 32). Spre seară, a venit Hristos la ucenicii Săi, care se aflau la Ierusalim cu uşile încuiate de frica iudeilor şi le-a dat cel mai sfânt dar, darul preoţiei, precum şi puterea de a lega şi dezlega pe oameni de păcatele lor:

„Adevărat grăiesc vouă:

Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”.

A opta zi după Înviere, pe când ucenicii erau din nou împreună, înconjuraţi de o mare mulţime de popor, iar Toma, care mai înainte fusese îndoielnic, era şi el în mijlocul lor „a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. „Iar Toma a răspuns şi a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20, 26-28).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Până acum am vorbit de câteva momente care s-au petrecut în Ziua Învierii, dar în cele 40 de zile, de la Înviere până la Înălţarea la cer, Mântuitorul Hristos a săvârşit şi alte multe şi importante fapte.

„S-a înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”.

A dat porunci ucenicilor Săi, a avut convorbiri cu ucenicii şi cu mulţimile de oameni care au venit să-L vadă şi să-L asculte. În faţa ucenicilor îndoielnici care „credeau că văd un duh”, Mântuitorul, spre a le dovedi Învierea Sa cu trupul, îi îndeamnă pe Apostoli: „pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine având” (Lc. 24, 39).

Apoi le cere ceva de mâncare, nu pentru că ar fi avut nevoie de hrană pentru trup, ci pentru a hrăni sufleteşte pe ucenici, pentru a le întări credinţa şi a le confirma realitatea trupului Său înviat, „iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere şi luând, a mâncat înaintea lor” (Lc. 24, 42-43).

Din mărturia Sfântului Apostol Pavel aflăm că, după Înviere, Hristos „S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit. După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (I Cor. 15, 4-8).

„Şi alte multe minuni a făcut Iisus - în cele 40 de zile, după Învierea Sa - înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta”- ne spune evanghelistul Ioan

Una dintre apariţiile lui Hristos în faţa ucenicilor s-a făcut la Marea Tiberiadei, în ceasul în care aceştia pescuiau. După o noapte de trudă, favorabilă pescuitului, dar în care nu prinseră nimic, şapte dintre ucenicii pescari sunt întâmpinaţi, spre dimineaţă, la ţărmul mării, de Însuşi Mântuitorul Hristos, „dar ucenicii nu ştiau că este Iisus” (In. 21,4). Abia în momentul în care, la îndemnul Străinului misterios, au aruncat mreaja de-a dreapta corăbiei şi „nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor”, abia atunci L-au recunoscut, iar „ucenicul acela pe care îl iubea Iisus a zis lui Petru: Domnul este!” (In. 21, 6-7). Pe când au ieşit la ţărm, în chip minunat, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra şi pâine.

„Aceasta este, acum, a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi” (In. 21, 14).

Momentul cel mai înduioşător de la Marea Tiberiadei este cel al reaşezării lui Petru în treapta Apostoliei, din care căzuse prin întreita lepădare de Hristos, în curtea lui Pilat, de unde Petru „ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26, 75).

Inima lui Petru a plâns neîncetat, în fiecare zi şi în fiecare noapte, din momentul lepădării sale de Hristos, până când, pe malul mării, Hristos îi pune din nou credinţa la încercare, îl iartă şi-l primeşte din nou, ca pe fiul risipitor, în treapta şi slujirea apostolică zicându-i: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”, iar Petru Îi răspunde:

„Doamne, Tu ştii toate, -Tu cunoşti inima mea, Tu cunoşti lacrimile mele, voinţa mi-o vezi şi suspinurile mi le auzi,- Tu ştii că Te iubesc.”

Atunci Iisus, fără a-i acorda prin aceasta vreun loc special între Apostoli, i-a zis: „Paşte oile Mele!” (In. 21, 17). Această dragoste şi îngăduinţă pe care Iisus a arătat-o lui Petru, fără să-i mai amintească de greşeala sa, va trebui să o arate şi el faţă de oile încredinţate lui spre păstorire. „Mă iubeşti?”, este ultima întrebare pe care Mântuitorul, după Învierea Sa din morţi, o adresează tuturor oamenilor şi fiecărei generaţii până la sfârşitul veacurilor.

Cea din urmă întrevedere a lui Hristos cu ucenicii Săi se petrece într-a 40-a zi după Înviere, când „cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi, văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 16-20).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

În mileniul trei, harta lumii, harta globului pământesc fundamental se va schimba. Culorile care acum despart naţiunile din punct de vedere etnic, dar mai ales confesional şi religios, se vor estompa, transformându-se într-un miraculos curcubeu, în razele de lumină ale unui soare unic, care va lumina pământul. Soarele, acest corp cosmic, luminează, încălzeşte şi dă viaţă pământului cu razele lui de lumină, pe care ochiul nostru, ochiul omului, nu le poate vedea în toate culorile din care aceasta este formată. Această rază de lumină ce vine de la soare este formată dintr-o mare mulţime de culori, pe care unele nu le vedem cu ochiul liber. Tot aşa şi lumina ce va lumina lumea în viitorul mileniu, din cer se va revărsa pe pământ - de la Soarele etern, de la Iisus Hristos - şi va lumina pe toţi cei ce poartă chip omenesc, încălzind şi luminând, dându-le viaţă tuturor.

Omenirea mileniului trei nu va putea nega şi nici ignora existenţa lui Hristos, prezenţa Sa istorică, morală şi spirituală, pentru că posibilităţile societăţii, ale omenirii, se vor dezvolta. Omenirea va avansa aşa de mult, încât multe din cele nevăzute acum de oameni, cu mijloacele de care dispunem azi, vor fi depăşite, iar fiinţa omenească, uluită, va constata că tainele - între care şi taina vieţii lui Hristos, pe care unii azi nu o cunosc - în viitor vor fi cunoscute. Astfel, omenirea va ajunge la cunoaşterea la care a ajuns marele ucenic Toma, atunci când a pus mâna în coasta lui Iisus şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu...” (In. 20, 28).

Pentru Toma, mai mult de trei ani, Iisus Hristos a rămas un necunoscut, deşi a stat cu El la masă, L-a văzut mâncând şi vorbind, L-a văzut umblând pe valurile mării, L-a văzut înviind morţii, vindecând leproşii, dând vedere orbului din naştere, L-a văzut că de bunăvoie S-a lăsat vândut, prins, legat, judecat, pălmuit, scuipat, hulit, judecat de un judecător laş şi fricos, la propunerea unor autorităţi mincinoase care strigau: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L”.

Toţi duşmanii lui Hristos, toţi fariseii de atunci şi de azi, ştiau şi ştiu că Iisus este Hristos, Mesia cel mult aşteptat de-a lungul timpului de tot neamul omenesc, de la Adam şi până la Ioan Botezătorul. Cu toate acestea ei strigau: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L” (In. 19, 15).

Strigau în faţa Nevinovatului care tăcea, în faţa puterilor îngereşti, în faţa Tatălui care privea spre Fiul, ce de bună voie S-a lăsat condamnat la moarte, pentru că ştia că prin jertfa şi Învierea Lui va salva omenirea de osânda veşnică.

Iisus a primit să fie răstignit şi să moară între cei mai păcătoşi oameni, condamnaţi de justiţia pământească, între doi tâlhari. A primit să fie dezbrăcat de haină, batjocorit şi răstignit. Nu a cerut ajutor nici îngerilor, nici oamenilor, ci i-a iertat pe toţi, rugându-se Tatălui: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34), în timp ce în jur se auzeau strigătele: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!”.

De două mii de ani acest strigăt nu a încetat. Cei ce nu-L cunosc pe Hristos mereu strigă: „Răstigneşte-L!”, ucigând zeci de mii de credincioşi, dărâmând altare, pustiind biserici, ucigând pe slujitorii lui Dumnezeu. „Răstigneşte-L”, strigă toţi duşmanii lui Hristos, crezând că astfel Îl vor ucide şi pe Hristos. Însă Fiul lui Dumnezeu, Care „a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând...”, ne-a făgăduit zicând: „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28, 20).