Parisul în zece zile. Luni, ziua a opta

Dacă tot sunt închise muzeele, că-i luni, m-am gândit să mă duc în La Défense, să văd şi eu ce mama franţului e cu cartierul ăla franţuzesc în care numai jmecheri la costume stau la birouri.

Te tot duci în prelungirea axei Luvru - bulevardul Champs -Élysées - Arcul de Triumf şi restul e mizilic, respectiv vreo zece kilometri de mers pe jos sau vreo două staţii de metro. Io mă căruţez zilnic cu autobuzul numărul 4 şi cred că mi-s singurul care citeşte în autobuz. În metroul parizian, toată lumea citeşte. Reviste în special, ziare şi cărţi. Părea că-s la Meda...

În La Défense te poţi pierde printre clădirile care zgârie cerul. Nişte mii de angajaţi, aranjaţi la costum şi la cravată, tipe cu deux pieces în culori sobre, actori ambulanţi şi tot felul de opere de artă de for public te copleşesc. În special alea în deux pieces...

La fiecare locuitor din La Défense îi revin şapte angajaţi. Cea mai frumoasă e esplanada pietonală de peste treizeci de hectare, ridicată peste nivelul de călcare, un spaţiu public pavat cu dale de beton. Un tip de rasă neagră îşi lasă de pe umăr casetofonul, îi dă „putere”, îşi pune pe mâini mănuşi cu cristale Swarovski şi începe să danseze, lumea se aşează în cur, mâncă felii de pită unse cu deosebite chestii şi fluieră a satisfacţie. La Défense e numai unul unu’...

Georgeas Pompidou şi-a dorit cartierul ăsta şi Valéry Giscard Destaing, şi el prezident al Franţei, a dus lucrarea spre final. A rezultat un fel de muzeu în aer liber, în care peste şaizeci de opere de artă de for public se „încontrează” cu un fel de Manhattan americănesc transplantat în Europa.

Marele Arc e o chestie menită să impresioneze pe oricine. Finalizat în vremea lui François Mitterrand, blocul respectiv este o versiune modernă a Arcului de Triumf, după cum zic specialiştii „un monument consacrat umanităţii şi ideilor umaniste, nu victoriilor militare”. În golul interior al acestui hipercub ar putea intra, fără nici o problemă, Catedrala Notre Dame. Însoţită de Domul Invalizilor.

Trebuie să ajungi acolo, în vârful arcului, cu un lift din sticlă ce te urcă cu o viteză ameţitoare, ca să vezi Parisul altfel. Nerecomandabil cardiacilor, claustrofobilor, est-europenilor şi săracilor... Cafeaua din Marele Arc e scumpă tare şi te doare sufletul când stai la o masă ce adaugă ceva kilograme în plus la cele 30.000 de tone de marmură, sticlă, oţel şi piatră ce te ţin în aer. Restul, respectiv stâlpii, înseamnă alte 300.000 de tone...

M-am înhireticit şi am vrut să-mi chem o prietenă la o cină romantică în Marele Arc. Cam o sută şi cincizeci de euro costă scaunul, respectiv rezervarea. Ce bei, ce mănânci, ce fumezi şi ce muzică vrei să asculţi e altă problemă. Romantismul meu s-a dezumflat instantaneu şi am ales să cinez pe un vas de croazieră pe Sena. Am văzut io în filme că unele vase de croazieră au mese elegante şi pe deasupra au tavan făcut din sticlă. Apă dedesubt şi cer deasupra. Ce poate fi mai fain?

M-am îmbarcat pe vas, un tip mi-a zâmbit şi mi-a spus „monsieur”, nu m-am aşezat la masă, am stat pe un scaun la pupa vasului, mi-am mâncat sandviciul din pungă şi mi-am băut sucul la conservă, m-am uitat ca broasca la barieră şi ca boul pe ţeavă la stelele de pe cer, la Notre Dame, la Cociergerie, la ăia care stăteau la mese, la îndrăgostiţii care puneau lăcate pe podurile Senei şi la umbrele palatelor ce se reflectau în valurile lăsate de elicea vasului. Frumos!

În toată vremea asta, din nişte difuzoare foarte bine ascunse, în clăpăugele mele urechi a curs o muzică. Franţuzească, de calitate, romantică.

După ce s-o gătat croaziera asta minunată, am pus mâna pe hartă şi m-am orientat spre cartierul Marais. Repede am văzut Plas de Vosges, am alergat, aproape, pe strada băieţilor răi (Rue de Mauvais Garçons) ca să ajung la un bar unde mă aşteptau nişte prieteni români. S-a terminat greu... Prietenii mei parizieni au prieteni gay şi prietene lesbiene, heterosexualii fiind în minoritate în gaşca asta. Una peste alta (şi unul peste altul) a fost bine. Am băut absint (mult), am dansat (cu multe şi frumoase) şi, pentru prima oară, n-am mai ajuns în Montparnasse.

Frumoasa (poloneză de baştină) care mi-a făcut cafeaua a doua zi dimineaţa mi-a spus că întâmplarea nu e ieşită din comun la Paris. Mă durea capul, singura dovadă că îl am, şi am început să regret. Că mai am puţin de stat la Paris şi că sunt aşa de departe de casă...