Paolo Uccello. Pictorul „Pasăre” al Florenţei renascentiste

Paolo Uccello (numele său real a fost Paolo Dono di Pratovecchio) a fost un mare pictor florentin, din păcate mai puţin cunoscut, deşi este unul dintre cei mai importanţi artişti ai Renaşterii timpurii. Născut la 15 iunie 1397, în Florenţa, marele artist s-a stins din viaţă în acelaşi oraş la 10 decembrie 1475. A fost înmormântat la Florenţa, în cavoul familiei Santo Spirito.

Paolo Uccello s-a născut la Florenţa, în 15 iunie 1397, ca fiu al unui chirurg dentist şi bărbier, Dono di Paolo di Pratovecchio. Mama sa, Antonia di Giovanni di Castello del Beccutto, era descendentă a unei vechi familii florentine de origine lombardă. Despre tinereţea artistului nu se ştiu prea multe, în afară de faptul că şi-a probat talentul în pictură foarte timpuriu.

Între anii 1407 şi 1414 a lucrat împreună cu pictorul Masolino da Panicale (1383-1440) şi sculptorul Donatello în atelierul lui Lorenzo Ghiberti, care obţinuse comanda pentru realizarea porţii de nord a Baptisteriului din Florenţa. În această perioadă a căpătat numele de Uccello (Pasăre), datorită îndemânării cu care reuşea să umple spaţiile rămase libere între motivele principale cu mici animale şi, mai ales, păsări. În 1415, artistul a fost primit în Arte dei Medici e Speziali (Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor) de care aparţineau atunci şi pictorii şi poeţii. Începând cu anul 1418, a călătorit mult: la Pisa şi la Siena a studiat creaţiile lui Sassetta şi Ambrogio Lorenzetti. În Veneţia a lucrat la mozaicurile din Bazilica San Marco. Din aceşti ani datează fresca „Madona cu pruncul”, astăzi la Muzeul san Marco. În 1431 a ajuns la Veneţia, unde a rămas cinci ani. Veneţia, datorită dialogului purtat cu Bizanţul, era oraşul coloriştilor, spre deosebire de Florenţa, oraşul artiştilor care puneau accentul pe desen. Uccello a fost fascinat de lucrările lui Gentile da Fabriano şi, în aceeaşi măsură, entuziasmat de primele lucrări ale contemporanului său, Antonio Pisano.

Între 1435 şi 1440, Uccello a pictat – la comanda lui Cosimo de  Medici – o serie de trei tablouri despre bătălia de lângă San Romano din 1432, încheiată cu victoria Republicii florentine asupra locuitorilor Sienei. Aceste tablouri marchează trecerea de la scolasticismul gotic la renascentismul florentin.

Frescele din capela altarului Catedralei Assunta del Prato datează din 1435-1440 şi sunt alcătuite dintr-o serie de compoziţii. Arcul intrării şi arcada sunt ornate de patru sfinţi reprezentând cele patru virtuţi. Pereţii din stânga şi din dreapta sunt împodobiţi de scene din viaţa Madonei şi a Sfântului Ştefan. Excepţională este bogăţia cromatică a acestor fresce, pentru care Uccello a renunţat chiar şi la fidelitatea faţă de realitatea zugrăvită.

Uccello a înregistrat primul succes la Florenţa în anul 1436 cu fresca din domul Santa Maria del Fiore, care-l reprezintă pe căpetenia de mercenari John Hawkwood (alias Giovanni Acuto), compoziţie semnată pentru prima dată cu numele Paolo Uccello. Fresca atestă profunda cunoaştere a meşteşugului de către pictor. În imensa bogăţie a materialului se regăsesc rezultatele cercetărilor de mulţi ani ale artiştilor în domeniul perspectivei. Fresca reprezintă prima pictură renascentistă a unei statui ecvestre şi a exercitat o influenţă însemnată asupra pictorilor din secolul al XV-lea, care se vor angaja în zugrăvirea acestei teme.În 1443, Uccello a participat din nou la lucrările de decorare a Catedralei din Florenţa. A proiectat vitralii şi a pictat fresce în jurul cadranului orologiului, care a fost instalat deasupra intrării principale. Din aceasată epocă datează şi frescele care decorează pridvorul bisericii San Miniato al Monte. Din păcate, în secolul al XVII-lea au fost acoperite cu tencuială şi în prezent, după restaurare, sunt într-o stare foarte proastă.

De la începutul anilor ’40, Uccello a conlucrat strâns cu sculptorul Donatello. În anul 1445, au lucrat împreună la Padova. În jurul anului 1447, după revenirea la Florenţa, a terminat o altă serie de fresce pentru galeria bisericii Santa Maria Novella.

Reîntors la Florenţa, Uccello şi-a transformat total pictura. După succesele sale de la început, pictorul s-a izolat de contemporanii lui.

În 1452, Uccello s-a căsătorit cu Tommasa di Benedetto Malifici, o tânără în vârstă de doar 19 ani. Începând cu sfârşitul anilor cincizeci, Uccello a fost tot mai mult privit de noile generaţii de pictori ca o relicvă a vremurilor apuse.

A fost nevoit să execute machete pentru artiştii care se ocupau de vitralii şi pentru ebeniştii care făceau încrustaţii în lemn.

Rolul lui Uccello în istoria picturii florentine este greu de definit. Istoricii artei au descoperit în opera sa eclectism, logică şi omogenitate. Tabloul „Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” este fenomenal de contemporan, aproape un desen de comics japonez.

În anul 1465, situaţia lui s-a îmbunătăţit. Societatea „Corpus Domini” din Urbino i-a comandat o lucrare pentru altarul capelei „Sfântul Sacrament”. Uccello a executat celebra sa operă „Miracolul Ostiei”, care a fost terminată în 1473 de pictorul Iustus di Gan-dava.

Marele artist s-a stins din viaţă în Florenţa, la 10 decembrie 1475. A fost înmormântat la Florenţa, în cavoul familiei Santo Spirito.

Împărţit între tradiţia filosofică, socială şi artistică

Valoarea excepţională a operei sale constă în faptul că putem observa clar tranziţia de la goticul scolasticismului medieval spre Renaşterea florentină. Unele opere ale lui Uccello întreţin atmosfera „ascuţită şi întunecată” a goticului medieval, cu îmbinarea caldă a culorilor şi a personajelor renascentiste. Corectitudinea silită a perspectivei în lucrările timpurii se va transforma mai târziu în fenomenul întâlnit la Piero della Francesca – tehnica meşteşugului care a devenit artă. Paolo Uccello este probabil ultimul meşteşugar medieval (artizan) şi primul pictor renascentist.

Uccello rămâne pictorul generaţiei sale, care cunoaşte cel mai bine arta gotică. El a devenit cel mai încrâncenat pictor al perspectivei, preferând o tehnică de pictare care se compune din detalii, îmbinând diferite perspective, astfel în operele sale spaţiul va fi mai complex şi mai cuprinzător. Perioada formativă a lui Ucceloo a fost perioada gotică. Nu trebuie să uităm că atunci când Uccello a început să picteze a fost exact timpul când au fost create marile capodopere ale goticului târziu.

Împărţit între tradiţia filosofică, socială şi artistică, Uccello şi-a trăit idealurile cu o forţă sentimentală pe care numai măreţia talentului său o poate descrie. Pendulând între două curente artistice complet diferite el a rostit prin pictura sa un adevăr transcedental: arta nu poate fi catalogată arbitrar de nimeni niciodată.

Stăpânirea artei perspectivei, care era o mărturie a epocii şi care s-a manifestat în mod deosebit în opera sa, îl situează printre cei mai importanţi pictori renascentişti italieni ai secolului al XV-lea. Cu toate acestea, stilul lui Uccello este încă îmbibat de arta gotică târzie, încât artistul este considerat ca fiind ultimul reprezentant al acestui stil internaţional în pictura italiană.

Ultima capodoperă

Ultima sa capodoperă, „Vânătoarea”, a rămas mult timp neremarcată. Aceasta este o întoarcere totală spre gotic şi într-un fel o renegare a renascentismului pe care îl adoptase după perioada veneţiană. Este poate o răzbunare pe noile generaţii de pictori, care îl considerau anacronist bătrân.

Lucrarea a fost pictată în anul 1470 şi este în tempera pe lemn. Uccello a redat cu o deosebită sensibilitate jocul fin şi animat al luminilor din desişul pădurii. Pictorul a utilizat o paletă bogată de culori verzi, de la pastel la cele mai închise tonalităţi. S-a inspirat mult din gotic şi din tradiţiile pictorilor de miniatură. Pentru a obţine efecte de lumină, a folosit plăci de aur. Cu trecerea timpului, aurul şi-a pierdut strălucirea, culorile de verde întunecându-se. Cerul, ultramarin la început, a devenit de culoarea cernelii şi de aceea multă vreme s-a crezut că tabloul reprezintă o vânătoare nocturnă. Lucrarea, o adevărată capodoperă artistică, conţine puţin din toate tradiţiile şi înnoirile tuturor timpurilor.

Bătălia de la San Romano

Opera cea mai de seamă a lui Uccello rămâne, fără îndoială, Bătălia de la San Romano. Între 1435 şi 1440, Uccello a pictat, la comanda lui Cosimo de Medici, o serie de tablouri despre bătălia de lângă San Romano, desfăşurată în 1432, încheiată cu victoria florentinilor asupra celor din Siena.

Cele trei tablouri care compuneau lucrarea se găsesc în prezent în trei locaţii diferite: Londra, Paris şi Florenţa. În centrul tabloului păstrat la National Gallery din Londra se află condotierul Niccolo da Torentino, în fruntea călăreţilor florentini. Tabloul păstrat la Florenţa în Galleria degli Uffizi înfăţişează înfrângerea lui Bernardino della Garda, condotierul Sienei. În fine, ultimul tablou, aflat astăzi la Muzeul Luvru din Paris, redă scena trecerii la atac a căpeteniei florentine, Micheletto Attendolo da Cotignola. Compoziţia scenei se caracterizează printr-un mare echilibru, realizat cu ajutorul suliţelor dispuse pe linii verticale, prin care Uccello dă o osatură stabilă tabloului.