Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 3 Iulie , 2020

Pandemonium

de Gazeta de Maramures

Prof. Marius MOGA

Prin 2005, un artist anonim din Londra (autodefinindu-se ca post-pop, dar încă duhnind a Andy Warhol) a creat un personaj atât de imaginar încât era şi încă este real: Pandemonia, un costum din latex în care artistul se îmbrăca şi participa la evenimente legate de lumea modei şi a socializării, a devenit în scurt timp o identitate asumată şi o imagine iconică, aproape un brand al părţii virtuale a lumii în care trăim. Un brand al imagisticii subsumând acele valori care ne ghidează opţiunile şi ne definesc ca specie pământeană. Până aici, nimic nou sub soare.
Poate doar ceva nou în peisagistica sublunară în care artificializarea şi plasticizarea devin principii de funcţionare a ome­nirii. Apoi a lovit pandemia şi cei ce formează omenirea (de obicei oamenii, dar uneori şi clovnii) s-au debusolat între repulsii şi convulsii, riscând un joc fantasmagoric al absurdului şi trezindu-se în faţa unui interviu cu un Morpheus fără chip care le sugera că realitatea cu care erau obişnuiţi nu există. Un personaj auto-parodic care îţi întinde doar pastile susţinând că tot ce îţi oferă e doar adevărul (filmul Matrix, 1999).
 

 


Dincolo de exerciţiul ştiinţifico-fantastic, ne-am regăsit timp de câteva luni de zile digerând pastilele opţiunilor noastre, în­sin­guraţi în matricea propriilor frici şi angoase, priveghindu-ne raţiunea şi naţiunea în izolarea locuinţelor, permanent online într-o realitate offline, captivi ai unui păpuşar necunoscut, actori într-un monolog inept fără niciun fel de scenariu, dar cu reguli care obligă. În România care peste noapte s-a prefăcut într-un Absurdistan al terorii care ne obliga să creăm noi scenariile respectând o singură re­gulă constând dintr-un singur cuvânt impus cu eleganţa unei eucariote aflată în plină divi­ziune celulară: izolare. De aici şi până la epidemia de scenarită cronicizată în pandemia de scientologie a artificialităţii şi fake news nu au mai fost decât câţiva paşi parcurşi prin ordonanţe, decrete şi alte secrete cunoscute de chiar toată lumea.
Şi deci iată simplul şi umilul cetăţean, pendulând între telefon, calculator şi televizor, putrezind ontologic pe canapea cu pisica lui Schrödinger  în braţe ca într-o interpretare Copenhaga a acestei tragicomedii naţionale tot atât cât şi de cartier, întrebându-se: oare sunt viu sau mort, bolnav ori sănătos?

Dar la capătul zilei, singula­ri­tăţile au redevenit părţi ale unui plural dacă nu din responsabilitate atunci cel puţin dintr-o nostalgie care (ca orice nostalgie) nu se supune fricii pentru că oricum nu mai are nimic de pierdut într-un pariu pascalian.
Oamenii şi-au adus aminte că există totuşi cel puţin un loc unde pluralul e suveran. Mă întreb adesea dacă oamenii îşi dau seama că rugă­ciunea domnească (Tatăl nostru) e străbătută de plurale. Nu e Tatăl meu, nici dă-mi mie pâinea cea de toate zilele. Cu atât mai puţin izbăveşte-mă de cel rău (viclean).
Putem vorbi de o nostalgie a unui firesc dor de cer aşa cum sugera episcopul Ignatie Briancianinov şi cum reiese din Psalmul 38 unde David ne spune: „Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei. Lasă-mă ca să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi”. Iar dacă psalmistul poate părea prea sumbru ori lugubru pentru vremea noastră, să ne aducem aminte că ni s-a lăsat liberul arbitru şi că poate am primit exact ceea ce am cerut.
Am strigat că vrem spitale, nu catedrale. Ne-am revendicat cu stridenţă o libertate seculară în sfera bunului plac şi departe de orizontul bunului simţ. Şi iată că bisericile s-au închis şi s-au des­chis spitalele şi cimitirele ca tot atâtea guri de rechin vorace. Iar noi, pitiţi cu voce mai scăzută în spatele vociferantelor media,
ne-am dobândit cea mai ridicolă libertate de care am fost în stare, libertatea papagalului de a sări de pe o stinghie pe alta în colivie.

Desigur, acel doar adevăr men­ţionat de personajul Morpheus a rămas doar un ecou dintr-un vis prost şi calp vândut la suprapreţ. Nu voi intra în polemici cu un personaj imaginar care susţine că valorile creştinismului sunt ima­ginare. Ar fi ca şi cum m-aş certa cu propria-mi mască chirurgicală şi am ajuns cu toţii să ne dăm seama cât e de neplăcut să îţi simţi propria salivă după ce o porţi prea mult.
Dar nu pot să nu abat cel puţin atenţia spre replica adresată de Mântuitor fariseilor: „Voi nu ştiţi de unde vin, şi nici unde Mă duc” (Ioan, 8: 14). Iată-L vorbindu-ne discret de o realitate refuzată de Mor­pheus, de mai sus pomenita pisică a lui Schrödinger şi de secularism.
Oricum, gândind în retrospectivă, monologul inept al secularismului înspăimântat de virus s-a metamorfozat acum într-o farsă care se parodiază pe sine, un soi de sit-down comedy care mai aminteşte de o societate care uneori a confundat luarea de atitudine cu stand-up comedy, dar s-a trezit trântită cu fundul pe canapea.

Nu pot să nu mă amuz că dintr-o dată ne-am numit supereroi pentru că am stat acasă, că bisericile s-au golit ca dintr-un nou Decret 410, precum cel din 1959, dar s-au umplut străzile de chirurgi, căci cum altfel s-ar vedea din spaţiu milioane de agitaţi echipaţi me­dical şi comentând cu nebănuită competenţă guvernabilitatea ţărilor sau debitând truisme de pe net între raftul de săpun şi cel de Mona… Mii de oameni care au devenit brusc iscusiţi brutari şi, chiar dacă nu vor fi reuşit să crească aluatul, au reuşit cel puţin să crească preţul la drojdie şi făină. Sute de oameni care au devenit la fel de brusc reporteri de balcon sau agenţii de ştiri (de)scriind apoca­lip­se cu fix aceeaşi competenţă cu care copiau declaraţii pe propria răspundere. M-au amuzat curcu­beiele afişate ostentativ şi care dădeau cartierelor o înfăţişare de Sodoma în pragul unui duş fier­binte.
La fel m-a amuzat auto-suficienţa şi optimismul decerebrat al sloganelor totul va fi bine. În orbe­căitoarea speranţă că ne vom putea repede întoarce la bunul plac. Decalibrându-ne de la orbitoarea pu­tere a nevăzutului doar pentru a ne ajusta la tangibil.

Şi totuşi, totul va fi bine. Doar că acesta este mesajul credinţei şi al nădejdii lăsat de Cel care, răstignit fiind cu braţele întinse pe cruce, ca într-o universală îmbrăţişare a umanităţii, ne transmite să nu ne auto-crucificăm pe însingurarea egoistă a mândriei deşarte. El, care rămâne până la capăt în jertfa supremă în pofida îndemnurilor batjocoritoare ale spectatorilor (Matei, 27:40-42), ne pofteşte să coborâm de pe falsele cruci şi să ne întindem braţele unii spre alţii. Căci El a murit pe cuprinsul pământesc pentru ca noi să putem învia în nevăzutul şi necuprinsul cerurilor. Atunci când ne facem semnul Sfintei Cruci, ne reamintim şi ne transmitem adevăratul sens al mântuirii din totul va fi bine („Iată, Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului” - Matei, 28:29).

Când s-a sugerat că e absurd să crezi în măreţia unor catedrale şi a unui Dumnezeu invizibil, Acesta din urmă (atât de smerit rămas la urmă) a trimis iubiţilor Săi copii, cu nesfârşită şi lină dragoste şi înţelegere, un virus mic-micuţ şi la fel de invizibil. Poate cu scopul de a-i vindeca de virusul mândriei. Nu ştiu, nimeni nu poate cuprinde cu mintea pedagogia divină. Acolo unde se sfârşeşte orice amuzament iar semnele de întrebare ni se agaţă de gânduri şi ne pescuiesc gata morţi din albii secate…
Cu ce vom fi rămas după lunga noapte a propriilor noştri demoni, acum că pandemonia nu mai are puterea de care ne temeam, dar nu ne păzeam cum trebuie? Să sperăm că nu doar cu tonele de hârtie igie­nică acumulate, deşi aceasta ar putea fi folosită preventiv şi igienic în caz de poveşti seculariste.
Pentru că revenind la plurale într-o concluzie ca o paranteză, poate vom înţelege ceea ce sugera Mir­cea Eliade şi propovăduia Înalt­prea­sfin­ţitul Iustinian al Ma­ra­mureşului şi Sătmarului, că mântuirea e până la urmă un act colectiv. Nu ajungem în rai singuri. Profesorul preot Constantin Necula de la Sibiu susţinea recent într-o conferinţă, cu obişnuitul şi tonicul său umor, că pentru a ajunge în rai, trebuie să mori, ghinion! Deşi singura moarte care ni se cere este cea faţă de păcat (vezi Galateni, 2:20). Şi poate că, citând pe profesorul preot Florian Nechita, un prim pas ar fi să ne ferim de păcatul grăirii în deşert. Căci una este a ne îngriji de mântuire şi veşnicie şi cu totul alta a ne îngrijora de personaje trecă­toare.
 

 

Cu ce vom fi rămas după lunga noapte a propriilor noştri demoni, acum că pandemonia nu mai are puterea de care ne temeam, dar nu ne păzeam cum trebuie? Să sperăm că nu doar cu tonele de hârtie igienică acumulate, deşi aceasta ar putea fi folosită preventiv şi igienic în caz de poveşti seculariste.


Baia Mare, 28 iunie 2020,
duminica a treia după Rusalii, cea despre grijile vieţii