• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 20 Octombrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 7 Mai , 2018

O zi nu ca altele

Zi de Blagoviştenie, 25 martie 2014. Zi de Buna Vestire, în traducere din vechea slavonă bisericească. Arhanghelul Ga­briel o vestise pe Maica Domnului că-L va naşte pe Christos. Şi Întruparea Domnului ne dădea de gândit. Dumne­zeu avea să se facă om. După ce-l mai făcuse odată, când îl pusese în Rai, dându-i câteva porunci dintre care pe una n-o respectase: cea cu pomul oprit, Arborele Cunoaşterii, din al cărui fruct gustase, îndemnat de Eva, cea pe care tot Creatorul i-o dăduse, ca să nu fie singur în locul pe care i-l hărăzise.


Şi aşa a început Istoria, povestea Omului şi cea care ne dădea atâta bătaie de cap. nu numai mie, în al optzeci şi patrulea an al vieţii, ci şi-n ziua în care puţin a lipsit ca să nu plec pe sărite din viaţa în care venisem pe rând, cu atâţia alţii.
Pedepsit să primesc douăzeci şi trei de lovituri la fund, le-am primit şi le-am suportat, fiind cât pe ce să…
La război, însă, ca la război, iar la Jilava şi mai şi. Zi de bătaie. Ziua de „bună vestire” a unei cumplite bătăi pentru călcarea în picioare a regulamentului interior.

Din cei aproximativ cinci mii de deţinuţi care se aflau atunci, acolo, în ziua aceea trebuiau bătuţi neapărat cel puţin câteva sute, cu douăzeci şi trei de lovituri fiecare.
Într-o singură zi! Mult, pentru victime, dar nici uşor pentru executanţi, regulamentul trebuind să fie respectat cu sfinţenie şi discreţie. Nici unul iertat, nici o lovitură în gol şi nici un răcnet auzit din gura cuiva. Mare dilemă! Deşi, nemaifiind în Evul Mediu, nici să faci omletă fără să spargi ouă nu se putea.
Şi atunci? Cum să baţi atâtea sute de inşi, dându-i fiecăruia douăzeci şi trei de lovituri la fund, în numai şapte­sprezece ore?! Oricum, spectacolul trebuia să aibă loc.
La nevoie, toate bătăile puteau fi înghe­suite şi în şaptesprezece ore, mai ales că-n locul în care timpul se trăia nemăsurat, „bunăvestirea” unei ispăşiri era binevenită, chiar şi pentru cei care trăiau acolo mai mult cu spaime decât cu speranţe. Eu, M. El, G. şi un altul, I. fusesem patru, cândva, dar cel mai bolnav dintre noi, O., murise. Murise
într-o zi luminată nu de soare, ci de un bec electric ascuns deasupra uşii blindate de la intrarea în celulă.
Dar, în acea zi de Bunăvestire, ne-am pomenit că uşa aceea se deschide brusc şi că cineva face semn din prag să iasă G. Şi acesta a ieşit, tras de haină, de o mână nevăzută.
Rămaşi cu gurile căscate, în urma lui, noi, ceilalţi doi, înlemnisem… Unde-l duce şi de ce? Oare o să se mai întoarcă la noi?
La noi, adică în atmosfera aceea în care trăiam, şaptesprezece ore pe zi, la marginea paturilor de fier, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii ţintă la vizeta prin care eram supravegheaţi să nu dormim, să nu vorbim şi să nu mişcăm. Regulament penitenciar de maximă siguranţă!
Dar, după vreo jumătate de oră, uşa blindată s-a deschis şi-nlăuntrul celulei fu azvârlit cu un picior în fund, G. Era să cadă în patru labe, dar reuşi să-şi păstreze echilibrul, ţinându-şi cu o mână pantalonii uzi şi duhnind a hoit.
N-am avut nici unul curajul să-l întrebăm ce i s-a-ntâmplat şi nici n-am fi apucat, fiindcă uşa s-a deschis iar şi acelaşi paznic mi-a făcut mie semn să ies. Şi ce să fac? Am ieşit. Şi dincolo de uşa care a pocnit în urma mea, o mână nevăzută, din spate, mi-a întors pulpana hainei peste cap, să nu mai văd nimic. Şi n-am mai văzut.
M-a îndemnat apoi să fac paşi, dar încotro… cine să-mi răspundă? Mâna mă înghiontea într-una şi graba de a ajunge undeva era de neînţeles.
Dar, la un moment dat, am ajuns într-o hrubă în care, luându-mi-se haina de pe cap, am văzut înaintea mea un pat de fier, fără saltea pe el, acoperit doar cu o rogojină şi cu un cearșaf roşu de sânge atârnând pe-un colţ.
„Spectacol!”, mi-am spus. Şi apoi… „Sfârşitul!”.
După aceea, câţiva gealaţi cu tunicele descheiate m-au înşfăcat şi m-au aruncat pe patul de fier, cu faţa-n jos. Unul mi-a smuls pantalonii de parc-ar fi jupuit un iepure, iar alţii patru mi-au apucat braţele şi picioarele, întinzându-le ca să nu mă pot zbate; un al cincilea mă ţinea de gât, ca să nu pot întoarce capul de pe rogojina care acoperea patul, în timp ce alţii doi, cu furtunele de cauciuc în mâini se pregăteau să-mi facă fundul fleici.
Nu mai aşteptau decât semnalul dat de unul care stătea lângă ei, duhnind a băutură. Un sanitar sau un doctor însăr­cinat de foarte „sus” cu supravegherea întregului ritual: ochiul care păzea „omleta”, pentru ca aceasta să fie făcută din toate ouăle sparte.
Şi după ce le fu dat semnalul, loviturile au început să cadă ca ciocanele pe nicovală. Începusem să le număr, pentru ca nu cumva să se înşele la socoteală şi nici să nu urlu la durerea pe care o simţeam din fund şi până-n creştet.
Da’ parcă puteam? Că la a unsprezecea lovitură am început să şuier ca o locomotivă şi să mă zbat ca râma pe jar. Şi nu m-am oprit decât când au obosit şi ei cu datul. Dac-or fi numărat mai mult de douăzeci şi trei?
Şi, la porunca celor ce mă îmblăniseră ca pe un sac de fasole uscată, am încercat să mă ridic.
N-am reuşit şi m-a ajutat unul dintre ei care, după ce şi-a şters fruntea de sudoare, mi-a întins o mână luându-mi de pe fund şi cearceaful cu care mă acoperiseră ca să nu mă fleciuiască de tot.
Apoi, reuşind să mă îndrept un pic, am auzit o voce întrebându-mă: „Mai faci?”. Şi apoi iar: „Mai faci?”.
„Ce să mai fac?”, aş fi vrut să răspund celui cu întrebarea, în timp ce-mi trăgeam pantalonii căzuţi pe vine. „Că nu sau că da?”.
Nici una, nici alta. M-am mulţumit cu gândul că ce păţise G. ar fi putut fi şi mai rău, iar ce avea să urmeze pentru I., în aceeaşi zi, avea să fie încă şi mai şi.
Şi aşa a şi fost…

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.