Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 4 Noiembrie , 2016

O săptămână în ţara lui Mahatma Gandhi

de Ioan Botis

New Delhi, capitala Indiei, este un oraş ce reuneşte, de fapt, opt oraşe, cel mai vechi ridicat în secolul al XI-lea şi cel mai nou în secolul al XX-lea, ultimul fiind o creaţie a britanicilor, motiv pentru care stilul arhitectonic al acestei părţi din oraşul modern este diferit de tot restul capitalei indiene.

 

 

Statutul de capitală a Indiei este deţinut de oraşului Delhi din vremea marelui mogul Shah Jahan, care a mutat aici capitala de la Agra, în 1630. Din acea perioadă datează şi ridicarea celui de-al şaptelea oraş, care astăzi poartă numele de Old Delhi. Marele oraş, numărând ceva mai mulţi locuitori decât numără întreaga Românie, este un amestec de rase, religii şi stiluri arhitectonice probabil unic în lume.

 

În Delhi se află cea mai mare moschee din India, numită Jama Mashid, situată în apropierea pieţei Chandi Chowk, fostul centru comercial al oraşului. Jama Mashid este situată pe o colină, ceea ce dă posibilitatea turiştilor să arunce o privire spre Fortul Roşu, construit din ordinul aceluiaşi Shah Jahan. Străzile din jurul colinei sunt înguste şi circulate de o mulţime pestriţă într-o viermuială continuă.

Cei mai mulţi dintre indienii de aici sunt foarte săraci. O simplă privire e suficientă ca să-ţi dai seama de acest lucru, nu e nevoie să fii mare sociolog ca să realizezi acest adevăr simplu. Bogat în această zonă e doar imamul, ceea ce demonstrează o dată în plus că diferenţele dintre creştinism şi islamism sunt destul de mici. În faţa treptelor care se caţără pe colină, spre intrarea în curtea moscheii, se află mai mulţi bolizi de lux, acoperiţi cu huse şi păziţi de nişte drept credincioşi ai imamului, destul de uşor de recunoscut în mulţimea de indieni care îţi oferă insistent tot felul de ciurucuri neinteresante pe post de suveniruri.

 

La intrarea în curtea moscheii, turistul se descalţă şi-şi lasă papucii în plata Domnului. Sau a lui Allah. Cucoanele care-s mai despuiate decât prevede legea (sau sharia) primesc nişte şaluri la intrare, ca să-şi acopere toate alea de ochii musulmanilor, ca să nu le stea ălora gândul la prostii, ci la rugăciuni. Curtea moscheii este imensă, ea putând cuprinde până la 25.000 de oameni. Când am fost eu, era lejer, că nu erau decât vreo trei mii de musulmani.

Am crezut că acolo toţi stau pă preş şi să dau cu fruntea de podele, respectiv de gresie, da’ nu-i chiar aşa. Cei mai mulţi îşi fac fotografii cu telefoanele mobile, unii dorm de-a dreptul în moschee, alţii stau la taclale, că n-au de lucru ori nu le place, unii îşi fac selfiuri cu turistele, blonde dacă se poate, şi atmosfera e una destinsă, aş putea spune chiar exuberant-colocvială.

 

După ce scapi de asaltul unor noi cârduri de vânzători de te miri ce, poţi, în sfârşit, să remarci că moscheea, ridicată în stil central asiatic, are trei intrări, patru turnuri şi două minarete, în cadrul acestora benzile de gresie roşie alternând cu cele din marmură albă. Se spune că aceasta a fost ultima extravaganţă arhitecturală a lui Shah Jahan. Jama Mashid a fost construită şi decorată, în 1644, de cei mai renumiţi arhitecţi, ingineri, sculptori şi desenatori ai vremii, care au condus şase mii de muncitori.

 

Capitala Indiei se mândreşte cu faptul că aici a fost ridicat cel mai înalt minaret din cărămidă din lume. Minaretul numit Qutub Minar măsoară 72,5 metri în înălţime şi a fost ridicat pe locul unde odinioară existaseră 27 de temple jainiste. Numele său vine de la Qutub Aibak, liderul musulman din ordinul căruia a fost ridicat minaretul, în 1193.

Musulmanii au distrus aceste temple şi au folosit materialul de construcţie la ridicarea minaretului şi a moscheii Quwat-ul-Islam, plasată lângă minaret. Acest ansamblu arhitectonic indo-islamic este înscris în patrimoniul UNESCO şi se bucură de un număr uriaş de vizitatori. În anul 2006, spre exemplu, a înregistrat de două ori mai mulţi vizitatori decât numărul celor care au vizitat celebrul Taj Mahal.

 

Lângă Qutub Minar se află un stâlp realizat dintr-o singură bucată de fier forjat, înalt de şapte metri, care a rezistat coroziunii mai mult de 1.600 de ani, cu toate că a stat mereu în aer liber. Se spune că cel care stă cu spatele la stâlp şi reuşeşte să-şi împreuneze mâinile în jurul lui va avea parte de noroc. N-am încercat, că mă durea umărul drept, da’ oricum, nici în condiţii normale nu cred că aş fi reuşit.

 

Am avut totuşi noroc la Bangla Sahib Gurdwara, cel mai important Sikh Gurdwara sau casă de cult Sikh, pentru că nu erau atâţia oameni cât puteau fi, dacă erau de două ori mai mulţi. Şi aici se intră desculţ şi marmura albă din incinta complexului îţi arde tălpile la fel de tare ca şi gresia roşie de la Jama Mashid. În religia asta există obiceiuri care nu-s ca la noi. Unul dintre acestea prevede ca toţi cei care intră în perimetrul templului să poarte o basma. Am purtat şi io o chestie din aia, ceea ce mi-a dat un aer mai stupid decât cel pe care îl folosesc în mod curent.

În interiorul templului, cu o impresionantă cupolă aurită, câţiva specialişti în ritualurile sikh, că am înţeles că la ei nu există preoţi, oficiau ceva ce putea fi considerat slujbă. Mult aur în interiorul templului şi mulţi credincioşi. Ăştia chiar erau credincioşi şi mi-a plăcut detaşarea cu care participau spiritual la ritualul aflat în desfăşurare. Nu părea să-i deranjeze absolut deloc trecerea turiştilor prin templu.

În cadrul aceluiaşi complex religios, dar în altă clădire, se află un fel de cantină a săracilor. Aici mănâncă zilnic aproximativ 15.000 de oameni care nu au nicio sursă de venit şi sunt mai săraci decât cei mai săraci oameni de la noi. Important este că totul se desfăşoară aici pe bază de voluntariat. Alimentele sunt donate de cei care au posibilitatea să facă acest gest, iar prepararea mâncării este realizată de voluntari, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei deopotrivă.

 

Înainte de a intra într-o imensă sală de mese, fără mobilier, un grup de câteva sute de persoane rostesc la unison o rugăciune de mulţumire. Apoi intră în sala de mese fără mese şi se aşează direct pe ciment. Li se distribuie o mâncare formată dintr-o lipie unsă cu ulei, puţin orez şi nişte legume, după care sala este eliberată pentru a face loc unui nou grup de oameni. Condiţiile de igienă din bucătăria cu dimensiuni urieşeşti sunt cel puţin discutabile, dar impresionează în primul rând devotamentul de care dă dovadă un număr mare de oameni pentru un număr şi mai mare de oameni. Două dintre cele zece porunci ale sikhismului cer să-ţi slujeşti familia şi comunitatea cu altruism şi să-ţi împarţi avutul cu cei în nevoie.

Voluntariatul de la Bangla Sahib Gurdwara pare să demonstreze că în sikhism teoria nu-i departe de practică. Zic pare, pentru că o altă lege a sikhismului le cere credincioşilor să respecte toate fiinţele, ori cele două gărzi de corp care au asasinat-o pe Indira Gandhi erau de religie sikh.