Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 5 Februarie , 2021

O româncă, printre salvatorii migranților care fug de foame și război

de Mircea Crisan

Din toamna anului trecut, Insulele Canare au devenit principala „țintă” a migranților. Zeci de mii de migranți africani pornesc într-o călătorie periculoasă peste Atlantic, sperând că vor scăpa de foame, persecuții și război, însă mulți dintre ei nu mai ajung vii la destinație. Printre voluntarii Crucii Roșii care îi întâmpină și îi sprijină pe migranții care ajung în Gran Canaria se află o singură româncă, Andreea Pop, care a acceptat să vorbească pentru GAZETA de Maramureș, în exclusivitate, despre acest subiect fierbinte. Urmează o poveste extraordinară despre dăruire, milă, umanitate. Dar și despre teroarea, foamea și ferocitatea pe care o trăiesc atât de mulți semeni.

 

 


„Noi știm că un astfel de drum ne poate costa viața, dar nu avem nimic de pierdut, pentru că în țara noastră oricum am muri de foame”. Este mărturia cutremurătoare a unui migrant african care a traversat Atlan­ticul pe o barcă de lemn supraaglomerată, care plutește în derivă, dusă de curenți, zile sau săptămâni în șir. Pentru el, la fel ca și pentru zeci de mii de migranți africani din țări măcitate de foame sau război, singura salvare este fuga. O aventură periculoasă, care pe cei mai mulți îi costă viața. Dacă migranții mor în timpul drumului, în cele mai multe cazuri, sunt aruncați direct în Ocean. Dacă ajung la destinație, în Insulele Canare (Spania), mulți dintre ei sunt bolnavi sau sleiți de puteri, din cauza foamei și a setei. Cei care scapă au însă o șansă de salvare…

Insulele Canare au fost mereu un punct fierbinte pe ruta migranților, însă, din toamna anului trecut, acest fenomen a luat amploare. Imaginile cu bărcile ticsite de oameni, cu migranții care dormeau în corturi sau chiar sub cerul liber au făcut înconjurul lumii. Pentru întreaga Europă, un astfel de aflux de migranți a fost o provocare extraordinară, mai ales în contextul pandemiei de Covid. Cu atât mai mult pentru autoritățile locale din Gran Canaria, Tenerife, Lanzarote și Fuerteventura, insule preferate de migranți, considerate adevă­rate perle turistice.
Un rol important în această ac­țiune uma­ni­tară l-a avut Crucea Roșie și voluntarii organizației. GAZETA de Maramureș a desco­perit că, în Gran Canaria, există o singură româncă care a sprijinit ca voluntar misiunea Crucii Roșii: Andreea Pop, în vârstă de 29 de ani: „M-am născut în Curtea de Argeș  și am crescut la Bistrița. Acolo am stat până la 10 ani, apoi m-am mutat cu familia în Gran Canaria. Am un unchi căsătorit în Gran Canaria și, inițial, tata a mers la muncă pe această insulă, apoi ne-am mutat întreaga familie. Terminasem clasa a III-a când am ajuns în Vecindario”. În șase luni, Andreea vorbea deja spaniola foarte bine. A învățat repede, pentru că era la școală și voia să-și fac prieteni. A urmat școala secundară, un liceu cu profil filologie și studii postli­ceale de asistent farmacist. A început să lucreze de la 17 ani și, de 12 ani, este în același loc de muncă:  un restaurant fast-food spe­cific doar în Gran Canaria. Însă, în paralel, învață în conti­nuare pentru farmacie, pentru că își dorește să participe la un concurs pentru un post la farmacia spitalului, cu statut de funcționar al sta­tului. Empatică și altruistă, An­­dreea a mai fost voluntar al Crucii Roșii într-un proiect de sprijin pentru bătrâni: „îi vizitam, le luam tensiunea, glicemia. Pentru că aici persoanele în vârstă, care locuiesc singure, au un buton pe care-l pot apăsa când au nevoie de ceva, dacă au o problemă, iar Crucea Roșie sună automat sau trimite pe cineva dacă este nevoie . Acest proiect
s-a suspendat, iar din cauza Covidului nu am mai putut merge la nimeni acasă, pentru a evita contactul direct. Așa că mi s-a propus să ajut în proiectul migranților. Acest program pentru migranți este de foarte mulți ani în Insulele Canare, pentru că aici au venit mereu migranți. Doar că acum a sosit un val foarte mare, cum nu a mai fost din 2006”.

Andreea spune că migranții care ajung în Canare pot fi împărțiți în două categorii: „Prima categorie vine într-o barcă foarte mare din lemn, confecționate manual, care se cheamă aici caiuko. Aceste bărci plutesc în derivă din țările Africii, mai ales din Senegal, Ghana și Mali. Într-o singură barcă vin peste 90 de persoane, de obicei din Mali sau Senegal. A doua ca­tegorie de migranți vine din Maroc, cu șalupe cu motor, în gru­puri de 30 de persoane. Au fost tot felul de legende despre cărăuși, dar nu sunt cărăuși cu ei. Cei care sosesc din Maroc au un traseu de trei zile. Dar cei care vin din Senegal stau pe barcă 11 sau chiar 16 zile, dacă nu se pierd în mare. Credeți-mă, că se vede dacă au stat 16 zile în derivă, nu doar după simptomele fizice, ci și psihice. Pe drum, ră­mân fără apă și mâncare, iar când ajung sunt extrem de deshidratați și înfometați. Au fost persoane care au murit după ce au sosit pe Insulă, din cauza stării  grave în care au ajuns. Dar sunt unii care mor pe bărci și sunt aruncați în apă. În portul unde sunt aduși, există un spital improvizat, iar unii au murit aici, la reanimare. Cei din Mali fug de acolo din cauza războiului, iar cei din Senegal vin din cauza sărăciei, își încearcă norocul și spun că decât să moară de foame în țara lor, mai bine să riște, chiar dacă mor pe drum. Nu știm câți mor pe drum, dar procentul nu este foarte mare. Însă, cei care sosesc din Maroc sunt destul de bine, este mare diferență între ei și cei care vin din țări cu război sau foamete”.
În toamna anului trecut, a început să crească simțitor numărul mi­gran­ților: „Nu știm ce s-a întâmplat, de ce a crescut valul de migranți din Maroc. Dar au fost zile când au ajuns doar în Gran Canaria circa 300 de persoane din Maroc. Cred că a fost ceva de genul «puteți să plecați», pentru că nu-i normal să ajungă atâția deodată într-o perioadă atât de scurtă. Mai ales că frontiera Marocului a fost închisă din cauza Covidului și nu puteau fi trimiși înapoi. Credem că erau lăsați să plece, dar când voiau să-i trimită înapoi, frontierele erau închise”.

Migranții visează să ajungă în Europa și foarte mulți dintre ei sunt mințiți cu privire la destinație. Unii dintre cei care ancorează cred că au ajuns în Barcelona: „Interesul migranților este să ajungă în Europa, toți dorindu-și un trai mai bun. Dar aproape toți sunt mințiți cu privire la destinație. De exemplu, unul m-a întrebat de unde să ia trenul să plece în Franța, el crezând că este în Barcelona. Mulți vin să-și încerce norocul. De asemenea, sunt mulți minori, fără părinți, care știu că, dacă ajung în Insulele Canare, nu pot fi trimiși înapoi, pentru că minorii au alte drepturi. Minorii sunt trimiși îna­poi doar dacă vine unul dintre părinți după ei, dar niciodată nu se întâmplă asta. Minorii știu că beneficiază de azil și primesc mâncare”.
Cei care reușesc să ajungă în apele teritoriale ale Spaniei sunt inter­ceptați de poliția maritimă și conduși într-un port. De aici începe și rolul voluntarilor din Crucea Roșie, din care face parte și Andreea: „Aici avem o tabără împărțită în zona pentru personal și voluntari, de unde este coor­donată activitatea, și o altă zonă, numită zona roșie. Aici este și un spital de campanie. După ce ajung, fiecare este înregistrat, iar apoi se face un triaj și testele Covid. De asemenea, le sunt aruncate hainele cu care vin și, după ce se spală, sunt îmbrăcați cu haine curate. Eu am început prima dată să lucrez în zona în care primesc mâncare, iar acum sunt la triaj. Cei care sosesc prima dată sunt înregistrați, apoi sunt întrebați de boli, după care sunt preluați de poliție, care începe procedurile specifice. Crucea Ro­șie se ocupă de partea umanitară, ne îngrijim să fie primiți, să aibă haine, pătură, hrană și cazare. Pe cei din Ghana și Senegal se vede că sunt foarte săraci și după hainele cu care vin îmbrăcați. Cei din Maroc sosesc cu acte, sunt bine îmbrăcați, au telefoane performante, de parcă vin în vacanță. Ceilalți, chiar dacă nu au buletin, au un document care să le certifice numele. Au venit copii inclusiv cu legitimație de la echipa de fotbal. Din țările sărace există mulți care nu au deloc acte și pot să mintă în privința numelui și vârstei. Nu am descoperit să-și dea alt nume, dar vârsta e declarată greșit de unii, pentru a fi trecuți la minori, însă li se fac analize pentru stabilirea vârstei. Unii ajung la spital, iar alții în campus. S-a întâmplat  să fie pline locurile de cazare pregă­tite pentru ei, așa că s-a apelat la unele hoteluri care să-i poată caza. A fost o mare problemă cu ca­zarea, că erau ținuți în port săptămâni și chiar luni întregi. Dormeau sub cerul liber, pe pături oferite de Crucea Roșie, și de trei ori pe zi primeau suc și un sandvici, așteptând ca autoritățile să decidă unde pot fi cazați. Când s-a văzut că nu mai sunt locuri de cazare, Crucea Roșie a făcut convenție cu hotelurile din insulă, care oricum erau închise din cauza pandemiei. Dar nu cazare în regim de hotel. Depinde de la caz la caz cât timp rămân pe insulă. Unii sunt întorși în țările de origine, iar altora li se dă azil politic. Spania are o lege care le dă dreptul la azil politic celor care vin din țări cu conflicte sau, dacă sunt discri­minați, în țara de origine. De aceea, este analizat fiecare caz. E ușor când vin 30 de persoane într-o lună, dar, când au sosit sute de mii de migranți, situația s-a complicat. Nu pot să dau cifre exacte, dar pot să spun că veneau pe zi mai mult de 300. Continuă să vină și acum, nu într-un număr atât de mare, dar tot vin.
Unii vor să ajungă în Europa, iar alții vor să fie oriunde, dar nu în țara lor, unde mor de foame. Nu au drept de muncă până când li se rezolvă situația. Doar în cazul în care li se aprobă azilul politic și primesc drept de muncă, doar atunci pot să-și caute de lucru. Acum durează destul de mult până când li se stabilește situația, pentru că au venit foarte mulți deodată”.
Poveștile migranților sunt cutre­murătoare. Iar Andreea a fost impresionată de multe dintre ele: „M-a impresionat povestea unui băiat de 14 ani din Mali, care a spus că a fugit de război. Satul în care locuia a fost atacat și a văzut cum a fost decapitat tatăl lui cu o macetă, dar și cum mama lui a fost violată și omorâtă. El a fost luat pentru a fi vândut, dar a scăpat de acolo după mai multe întâmplări. O dramă teribilă. Băiatul a ajuns într-un centru de minori, iar custodia lui o are statul spaniol. Probabil va avea parte de un viitor bun, pentru că va fi școlarizat și apoi va avea posibilitatea să-și găsească un loc de muncă, având drept la azil politic. Acest băiat este în conti­nuare în contact cu Crucea Roșie și am văzut că este un copil excepțional. Într-o altă noapte, am primit o mamă cu doi copii care voia să ajungă în Italia, pentru că soțul ei era deja acolo. Sunt multe povești impresionante. Am primit o femeie care era lovită într-un hal de nedescris și nu voia să spună ce a pățit, a spus că s-a accidentat în barcă. De exemplu, dacă vine o femeie musulmană, nu s-ar schimba când ajunge în port dacă i-ar cere asta un bărbat. De aceea, eu m-am ocupat foarte mult de femei și de copii. M-a marcat să realizez prin ce au trecut unele femei, cărora
le-au venit problemele lunare pe barcă și nu au putut să-și asigure normele minime de igienă. Am încercat să mă gândesc cum s-au simțit să aibă probleme pe o barcă pe care erau majoritatea bărbați, și era cumplit”.
Andreea spune că migranții nu sunt deloc violenți, majoritatea sunt foarte speriați, pentru că nu știu ce se va întâmpla cu ei: „Au fost speriați, fiindcă au fost ținuți mult timp în port, pentru că nu erau locuri unde să poată fi duși. Au fost situații în care stăteau pe jos în port chiar și peste 1300 de persoane. Au existat chiar și proteste din partea localnicilor din zonă, care cereau să fie duși de acolo. Sincer, eu mă rugam să plouă, pentru că m-am gândit că autoritățile vor fi sensibilizate de condițiile în care stau și vor grăbi găsirea unei soluții în privința cazării lor. Nu mai erau corturi suficiente și atunci stăteau sub cerul liber. Din fericire, chiar a plouat și erau uzi, iar atunci au fost duși într-o zonă de campanie militară. Mi-e foarte milă de ei, pentru că în primul rând sunt oameni. Au o situație foarte grea și nici nu ne putem imagina ce efort au făcut să poată pleca. Ei dau bani în țara lor unor mafioți, mult mai mult decât ar fi un bilet de avion și li s-au promis lucruri care, probabil, niciodată nu se vor întâmpla. Aproape toți sunt mințiți. De exemplu, «hai că te ducem la fratele tău în Italia!», dar de fapt ajung în Insulele Canare, unde sunt interceptați și trimiși înapoi, când se va putea. Mi-e foarte milă, în special, de africani, pentru că se vede pe ei câtă foame au răbdat și cât sunt de speriați. Majoritatea migran­ților interceptați în larg sunt aduși în insulele Gran Canaria, Tenerife, iar mai nou sunt duși și în Fuerteventura și Lanzarote”.
Valul mare de migranți a fost o adevărată provocare și pentru Crucea Roșie: „Crucea Roșie are personal angajat, iar numărul voluntarilor diferă. Pentru că voluntarii ajută în funcție de timpul pe care-l au. Sunt zile în care vin să ajute 20, dar sunt zile în care sunt doar doi voluntari. Am avut colegi care adormeau pe scaun, pentru că erau acolo de 30 – 40 de ore, dar care nu au plecat, pentru că au văzut că este nevoie de ei și că pot fi de folos. Am avut un voluntar de 19 ani care nu s-a dus acasă multe zile, pentru că a văzut că este nevoie de el, rămânând în caravana Crucii Roșii, unde putea să se spele și să se odihnească. Dar simțim și recunoștința lor. Într-o seară, eram în zona unde se dădea de mâncare. Trebuia să dăm apă, suc și sandviciuri la 87 de oameni. Fiind pandemie, totul a trebuit pregătit, iar ei veneau în ordine și noi supravegheam să-și ia din fiecare. După ce și-au terminat rugăciunea înainte de masă, când s-au ridicat, iar noi ne pregăteam să le dăm mâncarea, au început să ne aplaude, pentru că aceasta era singura lor posibilitate de a ne mulțumi. Chiar am fost impresionați. Mulți sunt conștienți că nu știu ce ar fi cu ei dacă nu le-ar da Crucea Roșie de mâncare”.
Tocmai datorită acestui sentiment extraordinar, că poți contribui la salvarea unui om, Andreea spune că va continua și în viitor activitatea de voluntariat: „Indiferent ce voi face pe viitor, îmi voi continua activitatea de voluntariat, pentru că îmi place ceea ce fac. Eu sunt acum într-o echipă de intervenție imediată. Primim o alertă din partea Pazei de Coastă, care ne spune de exemplu că s-au interceptat trei bărci și că se va ajunge în port la o anumită oră. Cine este disponibil anunță că va participa la acțiune și se face o echipă, care este pregătită când ajung bărcile în port”.
Cât despre România, acum, pentru Andreea, a devenit o desti­nație de vacanță la fel de exotică cum este pentru noi Gran Canaria. Pentru ea, acasă e acolo, dar a vizitat țara noastră și se gândește mereu cu drag la ea: „Ultima dată am fost în România în ianuarie 2019. Fiind plecată de la 10 ani din România, pentru mine Gran Canaria este «acasă», iar România este destinația ideală de vacanță. Pentru mine, este la fel de exotic în România, cum este pentru români Gran Canaria. La Bistrița, mă simt foarte bine, pentru că acolo am copilărit, iar la Curtea de Argeș sunt rudele mele.
În vacanța din 2017 am vizitat majoritatea obiec­tivelor principale din România, începând cu Delta și ajungând în opt orașe mari în 21 de zile. În felul acesta, am descoperit țara mea, pentru că nu o cunoșteam, și m-a încântat. Iar la final mi-a fost dor de casă, pentru că pentru mine casa este în Gran Canaria. Am multe obiecte dragi din România. Mi-e foarte dragă o iconiță mică de la Mănăstirea Nicula. Am multe obiecte religioase aduse din România, pentru că aici nu există așa ceva, de aceea le prețuim. Un profesor de-al meu din Gran Canaria a fost în România și mi-a adus cartea „Hobitul”, iar acest lucru m-a impresionat, că nu se întâmplă des să primești de la un spaniol o carte în limba ta maternă”.