Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 2 Februarie , 2018

O maramureşeancă, avocat de succes în Germania

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Vorbim prea mult despre maramureşenii şi românii care cerşesc şi fură în străinătate, stricând imaginea ţării, şi prea puţin despre cei mulţi, care muncesc, sunt integraţi şi apreciaţi. Vorba unui proverb: butoaiele goale şi oamenii fără ţel fac întotdeauna mai mult zgomot. Pe când, oamenii deplini sunt întotdeauna tăcuţi. Numai că ei, medici, avocaţi, profesori, muncitori, reprezintă majoritatea. Sunt oameni care din prea mult bun-simţ şi modestie nu vorbesc despre realizările lor, îşi iubesc ţara, îşi învaţă copiii să vorbeas­că în limba română şi aduc mai multe beneficii imaginii externe a ţării noastre decât o armată de ambasadori şi consuli la un loc. Un astfel de OM este Michaela Braun Noviello, o maramu­reşeancă care a devenit avocat de succes în Germania.


Povestea Michaelei este demnă de un film sau o carte motivaţională. Este fiica lui Silviu Dragomir, actualul pre­ședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, filiala Mara­mureș. Astfel că, întreaga sa copilărie şi adolescenţă a stat sub semnul „originii nesănătoase”: „Cât eram foarte mici nu ni s-au povestit lucruri, dar în primele zile de școală, în clasa I, aveam două colege care erau fiicele unei colege de-a tatălui meu. Și țin minte că într-o pauză mare, când voiam să mă joc cu toți copiii, și la un moment dat, cele două care preluaseră oarecum «șefia» grupului mi-au zis că eu să plec pentru că nu se joacă cu mine pentru că tatăl meu a fost în închisoare. Bineînțeles că nu am știut, că un copil de 7 ani asociază cuvântul închisoare cu infractori de drept comun, cu omoruri, cu furturi, așa că mi-a fost foarte rușine și am plâns. Țin minte că după ce am ajuns acasă am plâns și am strigat la tata că nu se joacă copiii cu mine din cauza lui, și atunci mi s-a explicat voalat, sau poate nu am fost eu în măsură să înțeleg. Puțin mai târziu am început însă să fiu chiar mândră că tatăl meu a fost deținut politic și că este un om curajos. Dar după acea întâmplare, o perioadă am fost mai reținută, să nu risc să mi se mai spună. Deși am avut mulți prieteni, veneau mulți copii la noi, ai mei erau oameni foarte deschiși și ne făceau special de mâncare în fiecare zi pentru că veneau mulți copii.
Prin clasa a V-a, bunicul meu asculta Europa Liberă seara. Lăsam jaluzelele și îmi amintesc și acum că programul era bruiat. Atunci am început să întreb de ce ascultăm asta, despre ce-i vorba, și în felul acesta bunicul a început să-mi explice despre război, despre comunism și am început să înțeleg că «suntem altfel». Așa mi-am explicat de ce părinții mei nu prea aveau prieteni, adică erau vreo două familii care ne vizitau, dar nu aveau prieteni apropiați. Mi s-a explicat că din cauza pro­blemelor tatălui meu, lumea nu prea voia să aibă de-a face cu noi, iar în acel moment am avut un sentiment de mândrie că noi nu suntem ca și ceilalți”.
Dacă nu avea loc Revoluţia din 1989, probabil destinul Michaelei ar fi fost cu totul altul. În comunism nu i s-ar fi permis să studieze Dreptul. Dar Dumnezeu a hotărât altfel: „Până la 17 ani nu m-am gândit că aș putea să fac Dreptul, că nu aveam «origine sănătoasă». La Revo­luție eram în clasa XI-a și decizia a venit de pe o zi pe alta, când am avut prima idee despre libertate. Sigur că decizia aceasta a avut mult de-a face cu istoria tatălui meu, pentru că mocnea sentimentul de «justițiar». Tata ne po­ves­tise tot felul de întâmplări din închi­soare, care bineînțeles că ne impresio­nau extraordinar pe toți. Am realizat că era un mister și un miracol că trăiește și că a reușit să iasă de acolo. Țin minte că era o persoană care venea mereu cu el de la serviciu, și despre care credeam că e prietenul lui cel mai bun, dar de fapt era securistul care-l aștepta în fiecare zi să facă presiuni și să încerce să-l descoase”.

În 1991, Michaela absolvea liceul și a fost admisă la Facultatea de Drept din ca­drul Universităţii București, pe care a absolvit-o în 1995. Iniţial, a experimentat sistemul de justiţie din banca procu­ro­rului: „Am lucrat câteva luni la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, după care am intrat la Institutul Național de Magistratură și m-am dus la București. Până am terminat școala, am lucrat la Parchetul de la Sectorul 5. Apoi m-am întors în Baia Mare la Parchet unde am lucrat în total un an de zile”.
Când cariera ei intrase pe un făgaş lin, pe un drum sigur spre o carieră de succes, a decis să plece din ţară şi asta a însemnat să o ia, din nou, de la zero: „Am părăsit apoi România din motive pur sentimentale, fără nicio legătură cu politica, cu țara etc. În 1996 am plecat în Austria, la Viena, unde am stat până în 2003. Acolo, în primul rând am învățat limba, după care m-am înscris la Universitate, tot la Drept, pentru că nu se recunoșteau studiile de Drept, iar Facultatea am terminat-o în 2001. Acolo am lucrat la Volksbank, am fost cumva reprezentantul pentru România. În acea perioadă am deschis pentru Volksbank România multe filiale, în Cluj, Timișoara. Altfel spus, eu eram reprezentantul acționarului majoritar din Viena. Între timp, într-un scurt concediu în Germania l-am cunoscut pe actualul meu soț și în 2003 am plecat în Germania, pentru că un an de zile am pendulat între Viena și Germania când eu, când el. Deci, până la urmă am luat decizia că mă mut eu din Austria în Germania”.
În Germania a luat-o iar de la capăt şi a urmat a treia oară Facultatea de Drept: „În primul rând m-am înscris la Universitatea din Heidelberg, pentru a învăţa Dreptul german, fiecare stat având Dreptul lui, e imposibil să prac­tici fără un studiu în ţara respectivă. Știam deja limba germană, dar a trebuit să mă înscriu la Universitate pentru stu­diul dreptului german. Este adevărat că am avut un studiu mai scurt, pentru că m-am înscris la «Studiul de drept pentru jurişti străini», după ce absolvisem două facultăți de Drept mi-au echivalat unele materii și în felul acesta s-a scurtat perioada de studiu. Am terminat Lu­crarea de Diplomă în martie 2005, deși în decembrie 2004 l-am născut pe primul meu copil.
De atunci mi-am deschis un cabinet de avocatură. Cât am stat acasă cu copilul, m-am pregătit pentru examenul de intrare în avocatură în București. Cunoșteam Dreptul român și mi-am dorit să pot să încep să dau consultație juridică pentru firmele care voiau să facă afaceri cu România. În 2006 am dat examenul și de atunci sunt avocat în Baroul București. Sunt mai mult pe Drept economic, dar și alte ramuri. De fapt, fac cam tot ce ține de Drept Internațional, inclusiv Dreptul familiei, cu copii ai căror părinți locuiesc în state diferite etc. Dar, în principal sunt pe Drept Economic”.

Practic, acum, Michaela Braun No­viello lucrează în două sisteme juridice, total diferite, simultan: „Sunt câteva diferențe mari. România merge pe ve­chiul Cod Napoleon, pe sistemul fran­cez-italian, iar Germania este pe sistemul german, ca și Austria și Elveția. Nu pot să spun că unul sau celălalt e mai sănătos, dar Dreptul german e ceva mai riguros. Cred că ri­gurozitatea aceasta are de-a face și cu practica. În comparație cu cea română, legislația germană este mai strictă, mai analitică, nu sunt prea multe lacune. Dar asta are de-a face și cu experiența democrației pe care Germania o are în comparație cu noi”.

Acum lucrează şi cu germani şi cu ro­mâni, şi are două cabinete de avocatură, unul în Germania şi unul la Bucureşti, în care e partener: „Sunt şi partener într-o casă de avocatură de la București. Cabinetul de la București are avocați colaboratori. Eu sunt partener, dar cum eu nu sunt în București, șef este colegul meu, el manageriază”.

Din punct de vedere profesional, spune că preferă să lucreze cu germani, datorită seriozităţii proverbiale: „Din punct de vedere strict profesional prefer să lucrez cu germanii. Deși toată po­vestea cu disciplina germană nu mai e cum era acum 20 de ani, pentru că oamenii s-au amestecat, cultura e influențată de cei care vin. Dar, totuși există o educație specifică pe care aș numi-o tipic germană, care oricât ar fi de plicticoasă este foarte comodă, pentru că poți într-adevăr să te bazezi pe ce spun oamenii. Adică, dacă spun că vin, vin, dacă spun că au documentele, le au, deci e o seriozitate și la nivel redus, la nivel social. Pe când la noi, am avut surpriza de a lucra cu oameni de la care m-am așteptat să vină o seriozitate anume și am avut surprize foarte neplăcute”. Dar, pe plan personal şi uman, preferă românii. 
Deşi, cu siguranţă, drumul său spre succes nu a fost deloc uşor, ci a însemnat multă-multă muncă, Michaela Braun Noviello spune că: „Nu vreau să scot în evidență ce greu a fost, dar având în vedere că meseria în care lucrez nu se poate face deloc dacă nu stăpânești limba la perfecție, ceea ce înseamnă altceva decât la medici, de exemplu. Aici sunt foarte mulți medici români care știu limba cât să se descurce, dar ei își pot face meseria pentru că sunt medici buni. Mie asta mi s-a părut cel mai greu, să stăpânesc limba germană la perfecție. Nu mi s-a părut atât de greu să învăț alte sisteme de Drept, pentru că astea le-am învățat prin comparație și mi-au plăcut. Dar până reușești să te exprimi într-o limbă străină așa cum îți dorești, este foarte greu. Dar la început este bine să nu știi ce te așteaptă”.

Cât despre românii din Germania, spune că sunt de mai multe categorii so­ciale. Ea, ca avocat specializat în Penal, în prima parte a carierei din Germania, i-a cunoscut şi pe cei cu probleme, pe cei care au umplut puşcăriile din vest: „Aici sunt români de toate felurile. Unii îşi găsesc un rost, alţii nu. Pe vremea în care făceam Penal (acum nu mai fac, dar în Penal mi-am făcut şi specia­li­zarea, asta a fost materia mea de suflet, dar nu e frumos, am renunţat din motive emoţionale) am cunoscut şi români cu probleme. Am văzut închisorile şi sunt pline de români, dar nu numai de ro­mâni, şi de polonezi sau alte naţio­nalităţi. Cei cu care am avut eu de-a face erau oameni din cele mai joase straturi sociale din România, dar erau şi excepţii. Am avut şi ingineri care se ocupă cu nu ştiu ce falsificări de carduri bancare, pe alt nivel, infracţiuni economice. Profesia în care se rea­lizează cel mai bine românii aici e cea de medic. Este şi la noi în localitate o familie cu trei copii, el e medic, a venit din Sibiu, e chirurg, şi acum, după 7 ani, e şeful unui spital. Sunt mulţi me­dici români aici, care s-au realizat profesional”.

Michaela Braun Noviello îşi iubeşte ţara şi limba şi şi-a învăţat şi le-a transmis acest sentiment şi celor doi fii ai săi. Deşi trăiesc în Germania, iar soţul Michaelei e italian, copiii vorbesc perfect limba română. Mai mult, pe lângă educaţia de acasă, copiii Michaelei, ală­turi de alţi copii din familii de români, frecventează sâmbăta o şcoală înfiinţată şi finanţată chiar de părinţi, cu scopul păstrării limbii şi identităţii naţionale.
Un demers lăudabil şi unic care arată, cu fapte, ce înseamnă mândria de a fi român şi patriotismul: „Sâmbăta mer­gem cu copiii la şcoala românească, sunt împărţiţi în două grupe: cei care nu ştiu să scrie, adică cei care nu merg la şcoală, preşcolari şi clasa I, şi şcolarii. Avem două profesoare care sunt ro­mânce, una e profesoară de latină la un gimnaziu de aici, cealaltă e profesoară de engleză la o şcoală germană şi ele predau română, copiii se bucură că se întâlnesc şi noi la fel. Eu am doi copii, unul în grupa mică, celă­lalt în grupa mare”.
Însă nu toţi românii sunt interesaţi să-şi trimită copiii la această şcoală: „Cei pe care îi cunosc eu sunt nişte oameni care au învăţat să rămână obiectivi, care au învăţat ce e bine acasă şi ce e bine aici şi care pendulează cumva între două lumi, la o anumită vârstă te cheamă ră­dă­cinile, e un soi de nostalgie, te gândeşti că trebuie să faci ceva pentru ţara ta, nu să plăteşti impozite în ţara altora”.

Michaela Braun Noviello spune că nu a avut niciodată de suferit pentru că e româncă: „Am auzit de la alţii cazuri, dar eu, din contră, am avut surpriza să fiu oprită pe holurile tribunalelor de aici de judecători care şi-au exprimat admiraţia pentru realizările mele. Am senzaţia că oamenii, aici, dacă te adaptezi, le cunoşti limba, n-au nicio problemă să te laude”.
Deşi Germania îi oferă tot ce şi-ar putea dori, Michaela Braun Noviello răs­pun­de ferm când e întrebată dacă se va în­toarce în România: „Da, am gânduri să mă întorc acasă. Toţi cei pe care îi cunosc eu şi locuiesc în străinătate au acest gând. Nu cunosc pe nimeni care să spună că vrea să moară aici. Şi copiii mei au gânduri să se întoarcă acasă”.

Michaela Braun Noviello nu vorbeşte niciodată urât despre români şi România, dimpotrivă, îşi iubeşte ţara aşa cum e ea. Dar crede că ar trebui să învăţăm şi să evoluăm: „Orice popor are anumite trăsături de caracter specifice, eu cred că suntem delăsători pentru că aşa ne-a învăţat istoria, să închidem ochii ca să putem supravieţui şi au trecut pe lângă noi toate valurile şi poate de asta am şi supravieţuit. Dar e şi foarte mare lipsă de cultură politică, de educaţie politică în general. Mesajul meu este că, dacă vrei să înveţi ceva, trebuie să fii dispus să renunţi la orgolii, în sensul pozitiv. Eu am trăit asta pe pielea mea. Să te uiţi în sus la cel care poate să te înveţe şi să zici «mulţumesc» că ai de unde învăţa. Lucrul acesta ne lipseşte nouă”.

 

 

Despre migranţii musulmani

„Eu, personal, nu aş numi acest fenomen drept pericol musulman. Desigur, nu depinde de noi, pentru că noi nu suntem în politică şi nu putem decide nimic, e o chestiune de stat. Atâta vreme cât toate statele europene s-au angajat juridic prin semnarea unui contract să primească refugiaţi şi să-i ajute, e cazul să respecte acest contract. Mie nu mi se pare că ceea ce a făcut Germania e o greşeală, ci ceea ce au făcut ceilalţi e o greşeală. Pentru că 500
de milioane de europeni trebuiau să fie în măsură să împartă
2 milioane de refugiaţi. Bineînţeles că sunt altfel decât noi, pentru că vin din altă cultură. Şi noi când am venit aici, am fost altfel. Dar nu e o chestiune de dorinţă, e o chestiune pe care o impune statul. Aici există o motivare în plus, pentru că, având în vedere istoria, că nemţii se tem să nu fie numiţi nazişti, dar nu are legătură cu asta. Atâta timp când sunt ţinuţi departe de ceilalţi şi nu li se dă voie să se amestece cu ceilalţi, acest proces de integrare va fi mult mai greu. Când vin aici ar trebui să li se spună care sunt regulile şi care sunt consecinţele dacă nu respectă aceste reguli, şi eu sunt convinsă că orice om se adaptează la o civilizaţie mai avansată decât a lui. Dar trebuie să-i dai posibilitatea şi dacă are posibilitatea şi nu o foloseşte să-l forţezi şi dacă nu se supune regulilor să-l pedepseşti ca şi pe toţi ceilalţi”.
Michaela Braun Noviello

 

 

„Până la 17 ani nu m-am gândit că aș putea să fac Dreptul, că nu aveam «origine sănătoasă». La Revo­luție eram în clasa XI-a și decizia a venit de pe o zi pe alta, când am avut prima idee despre libertate. Sigur că decizia aceasta a avut mult de-a face cu istoria tatălui meu, pentru că mocnea sentimentul de «justițiar». Tata ne povestise tot felul de întâmplări din închisoare, care bineînțeles că ne impresionau extraordinar pe toți. Am realizat că era un mister și un miracol că trăiește și că a reușit să iasă de acolo”.
Michaela Braun Noviello