• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 14 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 21 Septembrie , 2018

„Nimicul” - frondă și performanță postmodernă prin expoziții

Departe de mine gândul de a nu recomanda utilizarea și accesarea mijloacelor și noilor tehnologii de exprimare artistică, mai ales că în inter­vențiile mele la vernisaje, cursuri, întâlniri cu studenții, aminteam întotdeauna și prezentam beneficiile aduse de „ca­mera obscură” și înțelegerea perspectivei și îl exemplificam ca novator, pe Leonardo Da Vinci, care cu siguranță ar fi utilizat noile tehnologii media în căutările, cercetările și realizările sale.

Nu pot rămâne indiferent la toate expe­rimentele aduse ca „noutate” în lumea artelor vizuale, dacă acest fenomen nu ar căpăta o dimensiune exclusivă pentru accesul în cadrul unor expoziții colective și care vrând-nevrând se încearcă o amprentă de originalitate în lumea artei contemporane! Cu atât mai mult cu cât acest fenomen preocupă deopotrivă personalități artistice, teoreticieni, mulți dintre aceștia desfă­șurând și activitate de formare a elevilor și studenților în acest domeniu. Se întreabă și mă întreb, care este impulsul, imboldul de a promova astfel de acțiuni, care nu fac decât să pro­voace derută și în egală măsură de a înstrăina publicul de sălile de expoziție și de mesajul artistic!
Poate unii o fac dintr-un spirit de revoltă, de frondă asupra unor înțelesuri și trăiri ale artei de care nu au avut parte, iar reconversia profesională i-a adus în astfel de ipostaze. Alții o fac în mod voit, sperând că își vor asigura „strălucirea” creației personale pentru aceste vremuri, pentru că nu de puține ori au lăsat să se întrevadă necesitatea urâtului.

Îmi stăruie în minte acum Expoziția Retrospectivă a pictorului Corneliu Baba, organizată în anul 1997 de Muzeul Național de Artă din București (perioadă în care artistul a decedat), un eveniment de excepție pentru întreaga artă și cultură românească. După două zile de stat în expoziție, la reîntoarcerea mea în Baia Mare am simțit bucuria de a-mi exterioriza trăirile legate de această expoziție unui confrate de breaslă. Nu numai că a rămas impasibil, dar mi-a strecurat cu ușoară ironie, că nu consideră că această expoziție ar trebui să fie vizitată. Lucru de altfel împărtășit și conducerii școlii (acolo unde activa) de a nu asigura pentru elevi, foile de drum necesare deplasării la București, să viziteze această expoziție, parvenit mie din relatări ulterioare. În aceeași măsură un post al televiziunii naționale ce trebuia să promoveze cultura și arta, amplasaseră două camere de filmat, una în interiorul expoziției și o alta în afara muzeului, denigrând și ironizând în studio, prin imagini și dialoguri cu interlocutorii vizitatori despre „necesitatea unei astfel de arte”! Un „titrat critic” de artă ironiza contrariat despre formulele învechite ale învățământului academic de artă din România, în comparație cu Occidentul! Legat de aceasta, nu a trecut mult timp până când nu mi-a pășit pragul atelierului un tânăr însoțit de tatăl său, pentru a-l pregăti spre a fi admis la o reputată academie de artă din Olanda. Nu mică mi-a fost mirarea când hotărârea „de a fi artist” a fost luată cu o zi înaintea vizitei de la ate­lier, fără ca tânărul să fi avut studii de specialitate, să fi desenat vreodată sau să fi avut o cultură elementară plastică. Cert este că după trei ani, a revenit de data aceasta, „spre a-l ajuta” la lucrarea de licență cu o temă clar „stabilită”, despre drama artiștilor și arta româ­nească în „epoca ceaușistă”.

Revenind la această „derută” a promovării „nimicului” vedem și auzim tot mai des formule novatoare de „șoc vizual”, „curaj și spontaneitate”, orice „zguduială și împroșcare” cu vopsea a unor suprafețe de regulă cât mai mari, iar lămurirea din partea autorului, în cazul unei eventuale întrebări va veni prompt: „Așa mi-a venit!”. Am sesizat de la cei vremelnic în funcții de conducere ale asociațiilor profesionale de artă, mediatizând că „arta nu este pentru oricine” și dacă o asociem cu definiția mai nouă a artei (care nu mai are funcția de încântare, contemplare estetică a sensibilității umane) ci dimpotrivă este un „strigăt de deznă­dejde” și o „revoltă interioară” a artistului, atunci putem configura adevărul asupra celor menționate anterior și ceea ce se întâmplă pe simeze!

Nu pot să nu îl citez pe pictorul Adrian Podoleanu (distins profesor din anii studenției) că în fața unor „derute” de pe simeze (și nu erau exacerbate ca azi) să mă întrebe șoptit și șăgalnic cu mâna la ureche: „Neculai, da pictura unde-i?” ieșind timid în vârful picioarelor din sala expoziție.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.