• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 17 Octombrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 24 Februarie , 2017

Naşterea Cominternului

La 24 ianuarie 1919, Troţki a făcut apel la socialiştii de stânga din toate ţările şi le-a cerut să trimită delegaţi la Moscova, la congresul care urma să se desfăşoare la sfârşitul lui februarie 1919. Ca urmare, la Moscova au sosit 19 delegaţii străine, printre care cele din Finlanda, Elveţia, Austria, Suedia, Statele Unite ale Americii, Franţa, cărora li s-au adăugat prizonieri de război germani, austrieci, unguri şi cehi. La 25 februarie 1919, a luat naştere Internaţionala a III-a comunistă sau Cominternul.

 

Ioan BOTIŞ

Originile Cominternului pot fi găsite în sciziunile din mişcarea muncitorească, care au devenit evidente în 1914, la începutul primului război mondial, deşi prăpastia dintre aripile revoluţionară şi reformistă exista şi se dezvolta de multă vreme. Primul război mondial avea să se  dovedească a fi evenimentul care a reparat definitiv şi irevocabil aripile revoluţionară şi reformistă ale mişcării muncitoreşti.
În ciuda hotărârilor marii majorităţi a rezoluţiilor prin care Internaţionala Socialistă chema proletariatul interna­ţional la rezistenţă împotriva războiu­lui, cele mai multe partide socialiste ale statelor implicate în conflict şi-au ma­nifestat sprijinul pentru politica proprii­lor ţări, excepţie fiind partidele din Balcani, din Rusia şi câteva grupuri minoritare din celelalte ţări. Partidele socialiste din ţările neutre au militat continuu pentru neutralitate şi împotriva opoziţiei totale la război.

O idee de bază a Cominternului a fost aceea a creării de partide comuniste în toată lumea, partide care să sprijine revoluţia proletară mondială. O altă idee importantă era aceea a centralismului democratic, care se reducea, în mare, la principiul conform căruia toate deciziile trebuiau să fie luate democra­tic şi toate vocile trebuiau să se facă auzite, dar membrii de partid nu trebuiau să mai comenteze sau să se opună odată ce s-a luat o hotărâre.

Ca şi înainte de război, în timpul conflagraţiei, facţiunile mişcării socia­lis­te erau dreapta reformistă, stânga revoluţionară şi centrul, care oscila între cei doi poli. Printre cei mai zgomotoşi oponenţi ai războiului a fost Lenin, liderul facţiunii bolşevice a socialiştilor ruşi care, văzând colapsul Internaţionalei Socialiste, a declarat că o nouă Internaţională – a treia – trebuia iniţiată şi trebuia să-i ia locul celei de-a a doua. Lenin era acum cel care îi condamna pe socialiştii reformişti, pe social-şovini  (socialişti în vorbe, dar şo­vini în fapte), şi pe socialiştii de centru care, ca social-pacifişti, se opuneau războiului, dar votau pentru creditele de război.
La 24 ianuarie 1919, Troţki a făcut apel la socialiştii de stânga din toate ţările şi le-a cerut să trimită delegaţi la Mos­cova, la congresul care urma să se desfăşoare în martie 1919. Ca urmare, la Moscova au sosit 19 delegaţii străine, printre care cele din Finlanda, Elveţia, Austria, Suedia, Statele Unite ale Americii, Franţa, cărora li s-au adăugat prizonieri de război germani, austrieci, unguri şi cehi.
Grigori Zinoviev, adept al lui Lenin, a fost ales preşedinte al Internaţionalei a III-a comuniste şi a prezentat liniile de forţă ale partidului, care trebuia să devină partid comunist mondial, idee care îi aparţinea, de fapt, lui Lenin. Par­tidele care doreau să adere la Interna­ţionala a III-a comunistă (în ruseşte Komintern) trebuiau să rupă cu re­formiştii şi centriştii şi să se alieze cu ţărănimea. „Avem nevoie de un partid comunist cu o disciplină de fier, de o organizaţie internaţională din acelaşi metal. Nu există alte mijloace pentru războiul civil pe care îl vom întreprinde. Nu trebuie să acceptaţi de la noi, ruşii, decât ceea ce trebuie într-adevăr pentru iniţiere. Ceea ce realizăm noi pentru ruşi este de a le fi insuflat devotamentul faţă de partid. Pentru mun­citorul rus  progresist, partidul reprezintă ceva sacru, mai preţios decât viaţa. Şi în acest sens muncitorii din întreaga lume trebuie să-i urmeze pe ruşi”, afirma Zinoviev. Astfel s-a născut Internaţionala a III-a.

Scopul Cominternului era lupta prin toate mijloacele posibile, inclusiv lupta armată, pentru răsturnarea burgheziei mondiale şi pentru formarea unei re­publici sovietice internaţionale, ca un stadiu de tranziţie către abolirea de­finitivă a statului.

Cominternul a reprezentat o sciziune a elementelor  de stânga din Interna­ţio­nala a III-a, ca răspuns la incapacitatea acesteia din urmă de a forma o coaliţie solidă împotriva primului război mondial, război pe care Internaţionala a III-a l-a considerat un război imperialist. Cominternul s-a organizat sub preşe­dinţia lui Zinoviev, în sediul său de la Hotel Lux, Bd. Gorki 10. Ca şi Lenin, Zinoviev a considerat că Germania avea să fie următorul obiectiv al revoluţiei proletare.

În timp ce Armata Roşie înainta prin Polonia, Zinoviev a convocat cel de-al doilea congres al Cominternului, care a avut loc la Palatul de Iarnă (Ermitaj) de la Petrograd, la 7 august 1920. În faţa congresiştilor, Lenin a luat cuvântul. „O mică minoritate s-a îmbogăţit în timpul războiului, dar această minoritate este azi dependentă de America. Datorită acestui război mai mult de trei sferturi dintre bărbaţii şi femeile pla­netei  au devenit victimele mizeriei, rui­nei, ale nedreptăţii. Germania trăieşte în condiţii pe care nu le-a avut de îndurat nici un popor vreodată.
Iată condiţiile care fac dovada că numai o revoluţie este în stare să salveze lu­mea. Totuşi situaţia nu este cu totul dis­perată pentru lumea burgheză. Există o teribilă criză a lumii burgheze şi numai victoria revoluţiei va aduce proba defi­nitivă că decăderea acestei lumi este un fenomen ireparabil”, a afirmat Lenin.

Mai multe organizaţii internaţionale au fost sponsorizate de Comintern: Inter­naţionala Roşie a Sindicatelor (Pro­fin­tern), Internaţionala Roşie a Ţăranilor (Krestintern), Ajutorul Roşu Interna­ţio­nal (MOPR), Internaţionala Tineretului Comunist şi  Internaţionala Roşie a Sporturilor (Sportintern).

Cominternul a ţinut şapte congrese mondiale, ultimul dintre acestea în 1935. Comuniştii „de stânga” recunosc doar valabilitatea primelor două congrese, grupurile şi partidele comuniste de tradiţie bolşevică, leninistă sau troţkistă valabilitatea primelor patru, iar cele staliniste şi maoiste pe toate cele şapte.
Internaţionalist convins, Lenin a încercat să impună, prin Comintern, metoda sa de guvernare în toate ţările. La moar­tea lui Lenin,
Stalin a preluat activitatea,
eliminându-i pe tovarăşii lui Lenin şi transformând Cominternul în Stalintern.
Ultimul congres al Comiternului a fost ţinut în 1935 şi a sprijinit în mod oficial Frontul Popular Antifascist. Această politică cerea ca partidele comuniste să caute să formeze Fronturi Populare cu toate partidele care se opuneau fascismului şi să nu se limiteze să formeze Fronturi Unite doar cu partidele muncitoreşti. Nu a existat vreo opoziţie semnificativă la această nouă orientare politică în vreuna dintre secţiunile naţionale ale Cominternului. În Franţa şi Spania în mod special, consecinţele au fost spectaculoase.
Cum congresul al şaptelea al Comin­ternului a renunţat la ţelul revoluţionar al răsturnării capitalismului, Troţki a ajuns la concluzia că este necesară apariţia unei noi Internaţionale, în timp ce Cominternul a murit ca Interna­ţională revoluţionară. Troţki a susţinut, de asemenea, că partidele staliniste nu pot fi considerate partide revoluţionare (ele jucau totuşi un rol de apărători ai statului sovietic), la fel neputând fi considerate partide revoluţionare nici partidele social-democrate.
Ca urmare, în 1938 s-a format Interna­ţio­nala a IV-a în opoziţie cu Interna­ţionala Comunistă. Comuniştii celei de-a patra Internaţionale considerau că cea de-a treia Internaţională devenise profund birocratizată şi stalinizată şi nu mai era capabilă să renască pentru a deveni o organizaţie revoluţionară propriu-zisă. În mod particular, ei consi­derau prăbuşirea catastrofală a mişcării comuniste şi ascensiunea nazismului în Germania ca pe o dovadă că Inter­naţionala Comunistă era sub controlul total şi nefast al lui Stalin.
Stalin a desfiinţat în mod oficial Comin­ternul la 15 mai 1943, ca un gest împăciuitor faţă de Puterile Aliate. În 1947, a fost format Biroul Comunist de Informaţii – Cominform, un înlocuitor al Cominternului. Acesta era o reţea for­ma­tă din partidele comuniste din Bul­garia, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iu­gos­lavia, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. A fost dizolvat în 1956. 

 

Șefii cominternului

 

Grigori Evseevici Radomilsky, sau Apelbaum, sau Zinoviev, s-a născut în 1883, într-o familie mic-burgheză de evrei. În 1900 a luat parte la formarea grupurilor socialiste în Rusia Meridională, iar în anul următor a intrat în partidul bolşevic (Partidul Laburist Social-Democrat din Rusia). În 1903 s-a înscris la Facultatea de Chimie a Universităţii din Berna. Acolo l-a întâlnit pe Lenin, de care s-a ataşat imediat. În 1905, în timpul revoltelor din Rusia, s-a întors la Petersburg, unde a rămas până în 1908. A devenit membru al Comitetului bolşevic al capitalei şi a fost ales în Comitetul Central, după care a fost arestat şi ţinut în închisoare câteva luni. Eliberat, a plecat după Lenin, la Geneva.

Zinoviev a înfiinţat ziarul Proletarii, apoi a participat la redactarea revistei Social-Democrat, două publicaţii în care a apărat, alături de Lenin, tezele bolşevice. În timpul primului război mondial a rămas, alături de Lenin, în Elveţia. L-a reprezentat pe acesta la Conferinţele socialiste de la Zimmerwald şi Kienthal.
După revoluţia din februarie 1917, l-a întovărăşit pe Lenin la înapoierea acestuia în Rusia, ajungând din nou la Petrograd. Aici a devenit preşedintele sovietului din oraş, funcţie pe care a păstrat-o până în 1926.  

Nikolai Ivanovici Buharin a condus Cominternul pentru o perioadă de doi ani, până în 1928, când a fost destituit şi el de către Stalin.
Liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov a condus Cominternul din 1934 până la dizolvarea lui.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.