Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 10 Martie , 2017

Nae Ionescu, un Socrate interbelic

de Ioan Botis

În 15 martie 1940, la Bucureşti, se stingea din viaţă filosoful, logicianul, pedagogul şi jurnalistul Nae Ionescu, cel care considera că viaţa reprezintă un altar la care inteligenţa trebuie să slujească. Convingerile sale de dreapta au făcut să fie de mai multe ori
arestat şi închis. Orientarea sa filosofică a fost numită trăirism. A ştiut să adune în jurul său şi să eleveze o pleiadă de membri ai generaţiei de aur interbelice a literaturii şi gândirii româneşti.

 

 

Ioan BOTIŞ

Nicolae C. Ionescu s-a născut la 16 iunie 1890, în Brăila. A urmat studiile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal. În timpul liceului s-a apropiat de cercul socialist şi l-a cunoscut pe Panait Istrati. A fost exmatriculat din liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila pentru „republicanism naţional”. Şi-a terminat studiile liceale la un alt liceu brăilean. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ale cărei cursuri le-a încheiat în 1912, cu specializare în filosofie. În acelaşi an, a fost numit profesor la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti.

După o vreme în care a colaborat cu Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, a plecat în Germania, la Göttin­gen, în vederea desăvârşirii stu­diilor. Aici îl va prinde primul război mondial. A revenit în România pentru a-şi satisface stagiul militar la Brăila.

Pe 25 noiembrie 1915 s-a căsătorit cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 a plecat în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în august 1916, l-a surprins acolo. A  fost închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde a fost elibe­rat în august 1917. Primul său fiu, Radu, s-a născut în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, s-a născut în iunie 1918. În anul 1919 şi-a susţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker.
În acelaşi an a revenit în ţară dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice. A fost pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mănăs­ti­rea Dealu pentru ca, în acelaşi an, să fie numit asistent la catedra de Logică şi Teoria cunoaşterii a profesorului Cons­tantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu şi-a inaugurat activitatea universitară cu lecţia „Funcţiunea epistemologică a iubirii”. În paralel a publicat nenumă­rate articole şi studii în presa vremii. În 1923 a obţinut Premiul de filosofie matematică pentru studiul „Comentarii la un caz de intranzienţă a conceptelor matematice”, publicat în Gazeta Ma­tematică. Din mai 1926 a condus ziarul Cuvântul.
Nu a avut relaţii cordiale cu Brătienii, aşa că, în 1928, i-a susţinut pe ţărănişti să ajungă la putere, după care a fost dezamăgit de aceştia şi a îndreptat articole acide împotriva lor. Mai apoi a fost de acord cu revenirea în ţară a lui Carol al II-lea.
La 1 iunie 1930, la alegerile, pentru Ca­mera Deputaţilor, Nae Ionescu a candidat la Brăila, din partea Uniunii Naţionale şi a fost ales. În anul 1930, anul în care a urcat pe tron, Carol al II-lea i-a oferit lui Nae Ionescu postul de director al Siguranţei Statului. Camarila regală i-a cerut după o vreme regelui să renunţe la Nae Ionescu. Unul dintre vajnicii adversari politici ai lui Nae Ionescu a fost şi Nicolae Titulescu. 
Alungat de rege, a adoptat o retorică anti-evreiască viguroasă şi a sprijinit Garda de Fier. Nae Ionescu a văzut în mişcarea legionară acel vehicul spiritual şi politic capabil să anihileze o socie­tate pe care o considera în derivă, can­grenată masiv de maladia imoralităţii, tarată de corupţie şi inerţie şi să-şi aducă aportul la naşterea uneia noi, regenerate moral şi spiritual. Mulţi in­telectuali de marcă au migrat alături de Nae Ionescu spre legionarism. Cu toate că a avut legături strânse cu legionarii, nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde. Era împotriva spiritului său care se opunea oricărei înregimentări.

Convingerile sale de dreapta au făcut să fie de mai multe ori arestat şi închis. Din cauza prelegerilor şi cursurilor susţinute la Universitatea din Bucureşti şi ca unul dintre ideologii principali ai legionarismului, Nae Ionescu a fost întemniţat în lagărul de la Miercurea Ciuc. În 1934, în urma asasinării lui I. G. Duca, a fost arestat şi ziarul Cu­vân­tul a fost suspendat. S-a considerat că ziarul a incitat la asasinarea lui Duca. Eliberarea lui Nae Ionescu s-a datorat intervenţiei lui Nicolae Iorga la rege. Industriaşul Nicolae Malaxa a fost dintre puţinii pu­ternici ai vremii care a păstrat legăturile de prietenie cu Nae Ionescu.
Bolnav de inimă, Nae Ionescu a murit la 15 martie 1940, în vila sa de la Bă­neasa. La scurt timp după aceea, vila, despre care se spune că filosoful a primit-o cadou de la Nicolae Malaxa,
i-a servit ca reşedinţă mareşalului Ion Antonescu. Nae Ionescu a fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti. Sicriul cu trupul său a fost dus pe umeri de discipolii săi cei mai fideli. Înmor­mântarea s-a desfăşurat într-o at­mosferă poliţienească.
Nae Ionescu este considerat figura centrală a unei epoci şi a unei generaţii despre care s-a scris la extreme. Propu­nând un curent bazat pe valorile naţionale şi pe religia ortodoxă, filosoful Nae Ionescu i-a influenţat pe tinerii săi studenţi, printre aceştia numărându-se Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Vasile Moisescu, George Murnu.

Acelaşi om a îmbrăcat chipuri diametral opuse: înger şi diavol, smerit şi mândru, mistic ortodox şi eretic. A fost cu siguranţă mentorul celei mai efervescente generaţii de intelectuali din istoria contemporană a României. Ma­gia hipnotică pe care a inspirat-o studenţilor săi a fost extraordinară. Mircea Vulcănescu obişnuia să spună că în faţa cursurilor lui Nae Ionescu nu puteai să rămâi neutru.
„Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic: nu-l prefer pe omul politic”, spunea Petre Ţuţea.

Profesor universitar şi gazetar plin de fervoare, Nae Ionescu se distinge ca mentorul unei generaţii. Opera i-a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. El a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989, şi românilor din ţară.
„Profesorul”, cum era numit, nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică faptul că, deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. Astfel au apărut Istoria logicei (1941), Metafizica I (1942), Logica (1943) şi Metafizica II (1944). Această activitate a luat sfârşit în urma unui ordin dat de mareşalul Ion Antonescu.

Spre sfârşitul vieţii, şi-a propus să scrie un comentariu al epistolelor Sfântului Apostol Pavel. A manifestat interes deosebit pentru doctrina creştină, vizi­bil în toate cursurile pe care le-a ţinut la Universitatea din Bucureşti. Considerat de unii drept un teolog din afara Bisericii, dar şi contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice, Nae Ionescu se poziţionează ca un spirit critic al Bisericii. Ca teolog, Nae Io­nescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi, spunea Mircea Vulcănescu. El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică. Nu este, potrivit aceluiaşi Mircea Vulcănescu, un personaj ce propune un mesaj alogen, ci redes­co­perirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp. 
Mari teologi au constatat la Nae Io­nescu o înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu. Pentru el, fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment, chiar dacă raţională, în această lume supusă stricăciunii şi morţii, nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţii pe acest pământ, ci este un dat metafi­zic permanent, în sensul durării spirituale. Fiinţa umană are valoare pentru el numai în raport cu Dumnezeu, faţă de care, conştient sau inconştient, se plasează fiecare om. Nae Ionescu a fost ataşat de marii mistici ai creştinismului.

Pentru patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, filosoful nu era decât un gazetar, un individ care râvnea la mai mult din partea instituţiei pe care el o conducea. Nae Ionescu a intrat în conflict cu patriarhul, căruia
i-a făcut un portret deloc măgulitor. Socotea mentalitatea cezaro-crăiască, laicizantă şi protestantizantă a şefului Bisericii Ortodoxe Române ca o intru­ziune a universului şi a valorilor mo­derne pe care le detesta în miezul trăirii spirituale a Bisericii, în comunitatea căreia el vedea tocmai lucrul care trebuia să mântuie de răul veacului acestuia. Vehemenţa cu care a atacat şi a cri­ticat poziţia şi acţiunile Bisericii i-au adus pictarea sub chipul unui diavol pe un perete al bisericii mitropolitane.
Relaţiile Bisericii cu statul i-au părut lui Nae Ionescu de-a dreptul samavolnice. În viziunea lui, statul sprijinea mai de­grabă sectele, iar Biserica era „o anexă poliţienească care îndura orice numai să i se acorde din buget atât cât să nu moară”. Motivul pentru care statul nu mai acorda atenţie instituţiei ecleziastice îl identifica în faptul că statul a în­ce­tat să mai fie creştin.

 

 

Omul vieţii, al sângelui şi al cărnii, al banilor, al faimei, al politicii şi al puterii
 

„Personajul indiferent pe care îl afişa în societate era o făcătură, o imagine pe care a impus-o chiar el. O mască. Nae Ionescu a fost dimpotrivă, foarte interesat să se găsească undeva
deasupra societăţii, adulat, un semizeu (...)  A fost un personaj de extracţie caragialiană, un Rică Venturiano cu ifose metafizice. A fost un farseur care a jucat însă la cacialma pe mize foarte mari. 
A fost şi un om al dispreţului. Nu a scris nimic memorabil, nu a fost un creator, a fost o natură sterilă. Nu a fost omul bibliotecilor sau chiliei de mănăstire cum pretindea şi poate i-ar fi plăcut să fie. Avea ceva puternic lumesc, era pofticios şi excitabil.
A  fost prizonierul efemerului,
al bârfei bucureştene de cafenea şi redacţiei, omul zilei şi al ultimei ştiri. Mai curând gazetar decât filosof, era un Nae şi un Ionescu. Nu a fost omul singurătăţii, al recluziunii, al meditaţiei metafizice, cum lăsa să se înţeleagă. A fost omul vieţii, al sângelui şi al cărnii, al banilor, al faimei, al politicii şi al puterii.”
Stelian Tănase

 

Femeile din viaţa lui Nae Ionescu
 

Nae Ionescu a trăit aproape un deceniu despărţit de soţia legitimă, fără să fie însă divorţat. Filosoful, considerat unul dintre cei mai şarmanţi bărbaţi din epocă, a avut câteva legături romantice cu femei dintre cele mai celebre în epocă, printre care Maruca Cantacuzino, (viitoarea soţie a lui George Enescu), Ileana Baston, Ştefania Zottoviceanu, Elena Popovici-Lupa şi pianista Cella Delavrancea.
Maruca Cantacuzino era cu 13 ani mai în vârstă decât Nae Ionescu. Relaţia celor doi a durat aproape şapte ani, timp în care Maruca a sperat ca filosoful să divorţeze şi să o ia de nevastă. Când Nae Ionescu a decis să pună capăt relaţiei, Maruca Cantacuzino a avut o tentativă de sinucidere.
Şi-a dat foc şi s-a automutilat. Cel care i-a fost alături, a salvat-o şi a luat-o de nevastă a fost George Enescu. Rudele lui Nae Ionescu (soţia, fiul, sora şi cumnatul) i-au interzis Cellei Delavrancea să participe la înmormântarea filosofului.
 

 

Varianta unei morţi nenaturale
 

Au circulat mai multe versiuni ale morţii lui Nae Ionescu. Fostul său medic a fost convins că nu a murit de o moarte naturală. Petre Ţuţea a nutrit şi el convingerea că otrava a fost cea care a pus capăt vieţii lui Nae Ionescu, în varianta asasinării crezând şi Petre Pandrea.
S-a spus că ar fi fost otrăvit lent, veninul injectându-i-se în ţigările pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea alcool sub nicio formă, în schimb bea nenumărate cafele şi fuma zeci de ţigări pe zi. Apoi s-a vorbit despre o posibilă otrăvire a sa de către un chelner de la Capşa. A treia variantă o considera vinovată de otrăvirea filosofului pe Cella Delavrancea, amanta acestuia din acea perioadă. În fine, s-a speculat că Nae Ionescu a fost victima unui asasinat instrumentat de Mihai Moruzov, şeful SSI, care îl fila şi îi asculta convorbirile telefonice.

 

„Meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni”.
Nae Ionescu în ziarul „Cuvântul” (16 noiembrie 1929)