Multipla și necunoscuta activitate a Liviei Piso-Filipașcu, „Doamna Maramureșului” de Dolha și Petrova

Ion PISO

Pentru cei ce n-au auzit încă de Livia Piso-Filipașcu, sau o cunosc mult prea puțin, pot afla prin aceste rânduri cum ea, trecând peste egoismul atât de frecvent astăzi, și-a împlinit rostul vieții cu generozitate, altruism și prisosință, ca datorie față de neam și țară.

La scurtă vreme după revoluția din decembrie, chiar în prima lună a anu­lui 1990 – întorși acasă, în România, căreia i-am dus dorul mai mult de un sfert de veac – închi­nându-ne, mai întâi, la mormintele celor căzuți jertfă pentru ca România să se poată bucura de mugurii libertății. Din păcate, pentru noi timpul trecuse de „miezul zilei”, vârstă la care omul nu se mai avântă în luptă. Totuși, aidoma fi­rului de iarbă ce străbate asfaltul printr-o invizibilă fisură, câteva din implicațiile inerente libertății au scăpat de sub teroarea controlului bolșevic și a dictaturii proletariatului - în plină desfășurare și după ’89. Astfel s-a născut în inima Doamnei Livia dorința fierbinte de a repune la locul ei dreptatea izgonită după o așteptare nesfârșit de lungă, producând o nemaipo­menită descătușare de energie în făptura gingașe de pe fața căreia o clipă n-a apus duioșia și zâmbetul ce te învăluiau de câte ori îi întâlneai privirea. Acest zâmbet ascundea, însă, suferinţa pricinuită de dezastrul și prăpădul ce a decapitat elita țării, printre care o primă victimă a fost tatăl ei, istoricul-savant Alexandru Filipașcu mort la Canal în decembrie ’52. De aceea, după un exil de 25 de ani, în sufletul ei s-a iscat o cumplită îndârjire și un teribil curaj, pentru a începe lupta revenirii la adevăr și dreptate. Folosind doar fărâmituri de libertate, zăbrelite și acestea de încăpă­țâ­narea moștenitorilor puterii po­li­tice care nu nici azi nu renunță la privilegii, această natură de artistă pur sânge a pus deoparte pensula și paleta, și s-a avântat pe baricade, devenind prin implicare, dar mai ales prin fapte, Doamna Maramureșului, așa cum a fost „botezată” de Gheorghe Pârja un alt veritabil maramureșan - poet și jurnalist.
O personalitate se „cântărește” prin rodul faptelor. Acțiunile sale s-au desfășurat pe măsura caracterului său nobil și integru, în foarte multe și variate domenii. Provocările și solicitările diferitelor împrejurări
i-au mobilizat marea sa capacitate intelectuală, răbdarea, neobosita încordare și simțul datoriei. Așa a trecut de la izolarea atelierului - unde adâncită invoca harul în plăsmuirea unei icoane - la înfruntarea fățișe a nedreptăților pentru apărarea adevărului în Justiție, dovedind că este o veritabilă personalitatea uni­versală.
În domeniul artistic stră­lucise ca pictor scenograf. Între 1955 și 1992 a creat, întâi în România, iar din 1970 în Germania, Italia, Irlanda, chiar Ucraina, nu mai puțin de 100 de înscenări de operă și teatru, acti­vitate artistică reflectată în mai mult de 130 cronici elogioase în reviste și ziare de circulație interna­țională, ca Opernwelt, Das Or­ches­ter, Suddeutche Zeitung, Nord West Zeitung etc. (cf. albumului din imagine). Apoi ca pictor de șevalet, pe lângă portretele lui Eminescu, realizate pentru comemorarea lui la Paris în 1989 cu prilejul unui secol de la moartea Luceafărului neamului; ca și cele ale lui Enescu, tot la Paris în 1881, cu prilejul unui secol de la nașterea Orfeului românesc. Deloc în ultimul rând a excelat în pictura sacră. A creat și desăvârșit trei ico­nostase pentru credincioșii români din diasporă. Unul se află într-o biserică din centrul Münchenului, altul la Freiburg, iar al treilea la Cluj, pentru Ordinul Sfântului Vasile cel Mare. Asta pe lângă pictura nenumăratelor icoane, dintre care cele dăruite Papilor Ioan Paul II și Benedict XVI se găsesc astăzi în Vatican. Deoarece, trei sferturi de secol țara a fost constrânsă să trăiască o viața străină de interesele ei proprii, fiind forțată să-și uite chiar și istoria, pe Doamna Livia, revenită în România, lumea artei
n-a putut să o rețină departe de nevoile stringente ale realității care îi asaltau conștiința. Aflând în bi­blioteca familiei o seamă de ma­nuscri­se și însemnări ale tatălui ei, Prof. Alexandru Filipașcu (studii extrem de valoroase legate de identitatea neamului și realitatea isto­rică a Maramureșului), le-a des­ci­frat, transcris și redactat, sco­țând la ivea­lă și editând, pe numele Alexandru Filipașcu, două lucrări monumentale: Patronime mara­mure­șene, (2003) și Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, (ed. I, 2006 ed. II, 2015), în care a identificat, pe baza diplomelor emise de regii apostolici angevini, mai mult de 600 de familii nobile maramureșene de origine română. Fascinată de sur­prin­zătoarea abundență documen­tară (care repune adevărul istoric al Maramureșului în drepturile sale și răstoarnă cu 180 de grade ver­siunea falsă statornicită în opinia publică), a proiectat un mijloc eficace de popularizare a incredibilului tezaur de date din trecutul Maramureșului, pe bază imagini. În acest scop, vânzându-și un apartament în inima Parisului, a ctitorit prin intermediul „Fundației Ion și Livia Piso”, construind cu resurse exclusiv proprii Centrul Documentar expozițional al Nobilimii Mara­mu­reșene de Origine Română în Vișeu de Sus (website: muzeulnobilimii.ro). Centrul a fost inaugurat în 2014 în prezența Casei Regale române. Valoarea și ineditul acestui Centru-Muzeu constă în faptul că prezintă în mod sinoptic și pe înțelesul tuturor impresionantul avut istoric al Maramureșului în spațiu și timp, prin fresce, diplome, hărți, steme heraldice și arbori genealogici.
Așa cum reiese din scrisoare olo­grafă în facsimil a Profesorului Nigel Saul, de la Universitatea din Londra - savanți străini de renume mondial au fost surprinși să des­copere într-un orășel din nordul României un asemenea centru pentru studierea nobilimii. Iată, tradu­cerea acestei scrisori: „Mulțumesc mult că am avut prilejul de a cunoaște Centrul pentru studierea nobilimii transilvănene (sic!). Cred că acest Centru este o realizare deosebit de remarcabilă, atât ca Memorial pentru societatea ce a suferit așa de mult în teribilul secol XX, cât și un proiect viu ce va prilejui noi cercetări în istoria nobilimii. Îi doresc Centrului succes, iar noi o să răspândim informații despre existența sa printre cercetătorii britanici. Vă doresc toate cele bune, Nigel Saul, Octombrie 2015”.

La acest Centru se țin regulat simpozioane științifice sub patronajul și participarea personalităților marcante ale Academiei Române. În 19 sept. 2020 a avut loc un simpozion cu subiectul: CORIFEI, APOSTOLI, MARTIRI ai NOBILIMII MARAMUREȘENE: GAVRILĂ IUGA, ALEXANDRU FILIPAȘ­CU, LIVIA PISO-FILIPAȘCU, prilej cu care a fost dezvelit monumentul închinat ctitorului acestui lăcaș, Livia Piso-Filipașcu și a fost lansat albumul „LIVIA PISO ȘI ARTA EI SCENOGRAFICĂ”. În programul acestui simpozion au conferenţiat, pe lângă Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, alți doi savanți, Acad. Emil Burzo și Acad. Alexandru Surdu, împreună cu prof. dr. Radu Baltasiu, dr. Ilie Gherheș, gen. dr. Alexandru Leordean, dr. Klara Guseth, dr. Ovidiana Bulumac, oma­giind cele trei personalități maramureșene.
Tot în intenția restabilirii unei vieți normale, bazată pe puterea legii și nu - ca până acum - pe legea puterii și a abuzului, Doamna Livia a întreprins, pe cale oficială, acțiuni pentru repararea multor nedreptă­ților suferite de maramureșenii ei în decursul celor 50 de ani încheiați, începând încă din 1940 (refugiul). Pentru aceasta a colindat, scotocind prin podurile și pivnițele caselor unde fusese ascunsă arhiva cu do­cumentele familiei. După ce le-a adunat în zeci de dosare, casa noastră devenind un depozit-arhivă, a început studierea lor. Multe nu i-au fost de mare folos, dar a dat și peste unele care do­vedeau o seamă de drepturi spulberate de urgia răsturnărilor ce s-a abătut, bântuind cumplit țara, chiar și după 1990. Pentru a întări documente mai vechi cu dovezi actuale, a petrecut luni în șir, răscolind pe la diferite Cărți Funciare sau la Arhivele Naționale nu numai de la noi, dar și din Ucraina, Ungaria și Austria - cu o insistență de neima­ginat, în ciuda piedicilor directe sau indirecte. Astfel înarmată, după respingerile primite din partea Primăriilor și a Consiliilor, locale și județene, pentru a repune proprie­tarii legali în drepturi - în loc să se bucure de odihna binemeritată după o epuizantă activitate timp de 35 de ani - a început un lanț de procese la Judecătorii, Tribunale, Curți de Apel etc.; ca să nu mai vorbim de marele handicap, că nu cunoștea pe nimeni „personal”, sperând că în sfârșit instituțiile statului vor res­pecta adevărul justificat prin documente originale….
Printre altele, a descoperit și că o parte din ceea ce constituia proprie­tatea familiei (conform extraselor de Carte Funciară, actualizate),
n-ar fi doar a ei (prin moștenire), nu s-a liniștit până nu a lămurit situația. Din însemnările unchiului său, Dr. Gavrilă Iuga, a aflat că acesta a cumpărat în nume propriu pentru câțiva acționari ai Băncii Vișeului (lichidată în 1939) mai multe păduri de la un fost latifundiar (realități faptice nefinalizate oficial). Timp de 12 ani s-a zbătut pentru a înfiinţa, spre folosul și surprinderea urmașilor acestor acțio­nari, un composesorat, botezat ad hoc Obștea de cumpărare IZVO­RUL, composesorat devenit per­soa­nă juridică în urma sentinței civile definitive nr. 1 din 07.09. 2005 a Judecătoriei Vișeu de Sus. În consecință, a început de una singură lupta pentru recunoașterea drepturilor acestor urmași. La ora actuală mai sunt de recuperat câ­teva mii de ha. pădure.
Deocamdată o parte a fost recâș­tigată în folosul acestui compo­sesorat prin sentințe judecătorești definitive, încât cei 20 urmași ai acționarilor primesc anual între 170.000 și bine peste 200.000 în urma exploatării pădurii și arendarea pășunii. Și din acest episod se poate vedea cum, în ciuda atâtor obstacole, perseverența neclintită, echilibrul integru și natura ei luptătoare au vegheat inima acestei mari personalități fără însă să o umbrească. Emoțiile vin și trec, însă atunci când personalitatea e puternică ele nu lasă urme ce ar putea schimba traiectoria vieții. Personalitatea stabilizează conduita în vârtejul faptelor ce-i stau în cale, de aceea Doamna Livia n-a căzut nici o clipă în panica răspântiilor, întinse adesea de capcanele sorții.
Însă deasupra tuturor darurilor cu care ne-a copleșit prin aceste iz­bânzi în domenii pe atât de diverse, domnește modestia ei extremă, pentru că ea a fost condusă de vechea vorbă românească: „Fă binele și dă-l pe apă”. Pentru câți dintre dvs., dragi cititori, dacă nu impresionanta și complexa ei acti­vitate, măcar unul din domenii în care a strălucit, să vă fie, cel puțin, vag cunoscut? Iată de ce activitatea ei impunătoare și diversă ne poartă din surpriză în surpriză! Cine și-ar putea imagina ca un pictorul sce­nograf să exceleze în toate domeniile artelor plastice la un nivel ce a provocat mereu aprecieri obiectiv-elogioase, ca Doamna Livia. Apoi, reîntoarsă în țară, sub presiunea evenimentelor și a necesității stringente, să treacă de la paleta de pictor la preocupări de erudiție savant-istorică ca autor de enciclopedie, domeniu în care să fie deschiză­toare de drum1). Nu pare nici obișnuit și nici normal. De asemenea, vânzându-și un apartament de la Paris, să realizeze numai din buzunarul propriu ctitorii ca cea de la Vișeu, pentru ca apoi să tre­buiască să strălucească chiar în jurisprudență pentru a reuși astăzi înființarea unui composesorat! Și să aflăm toate acestea, numai după ce a părăsit viața pământească, lăsând în urma ei strălucirea unor înfăptuiri în domenii atât de diferite! E ceva cu totul ieșit din tiparele lumii de azi, obişnuită cu impostura valorilor de mucava. Iată de ce spuneam la început că Doamna Maramureșului atinge și realizează universalitatea, putând fi asemănată - păstrând proporțiile - cu tipul renascentist. Este adevărul! Deși ne vine greu a crede că astăzi se mai nasc asemenea oameni.
 
 

1) Tot deschizătoare de drum a fost considerată și ca pictor scenograf după cum constată mai multe cronici, apreciind ca modele demne de urmat multe spectacole ale ei în Germania, citez: “Merită toată lauda strălucitorul și entuziasmantul aspect al înscenării (decor și costume) al Liviei Piso (…) În acest caz trebuie evidențiată, chiar omagiată importanta valorificare prin ecleraj, a decorului. Această plină de curaj scenografie de la Oldenburg, a devenit material de arhivă istorică. Sperăm să-i urmeze exempul și alte teatre…” (cf. I.O. Mandru, “LIVIA PISO ȘI ARTA EI SCENOGRAFICĂ”, ed. Vremea, 2020, p. 206).

P.S. Acest text este un „reportaj” ce relatează și valorifică viața și activitatea unei excepționale făpturi altruiste și nu este nici pe departe un exercițiu encomiastic (laudativ).