Mondo Cane

Pe data de 9 noiembrie a.c. se va sărbători 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Totul a început dintr-o „eroare” ???
În noaptea de 9 noiembrie 1989, la o conferință de presă, Günter Scha­bowski, membru al Politburo (Biro­ul politic german, similar Comite­- tului politic executiv al C.C. român) a anunțat că restricțiile privind vizele de călătorie vor fi eliminate. Era o încercare de a calma spiritele agitate, în condițiile în care se prefigura deja căderea regimurilor comuniste (pre­cedentul fusese deja stabilit prin schimbările politice din Polonia și Ungaria). Întrebat din ce moment va intra în vigoare această măsură, el a răspuns: „Imediat, fără întârziere.” De fapt, autoritățile comuniste nu aveau nicio intenție să ridice imediat acele restricții. Planul era de a anunța măsura în ziua următoare, iar în reali­tate, procedeul de aplicare pentru viză rămânea oricum îndelungat și complicat. Răspunsul lui Shabowski s-a răspândit însă repede, iar în cu­rând mii de oameni, de-o parte și de alta a zidului, s-au adunat în apro­pierea punctelor de trecere a fronti­erei. Harald Jäger, ofițer de gardă la punctul de frontieră din Bornholmer Strasse, s-a trezit în fața unui număr mare de oameni care doreau să treacă granița. În lipsa unor instrucțiuni clare, a luat decizia de a ridica bariera și de a-i lăsa pe oameni să treacă.
Zidul Berlinului, unul dintre cele mai puternice simboluri ale Războiului Rece, dar și cea mai clară dovadă a separării celor două lumi, cea comu­nistă și cea democratică, a fost ridicat peste noapte în august 1961.
În Germania de Est, zidul era numit „Pavăza de protecție antifascistă”. Autoritățile est-germane au susținut că zidul era menit să-i protejeze pe cetățeni de fasciștii occidentali și de spioni. La câteva săptămâni după ridicarea zidului, Walter Ulbricht declara că s-au sigilat fisurile prin care pu­teau pătrunde cei mai răi inamici ai poporului german. Willy Brandt, în schimb, la acel moment primar al Ber­linului de Vest (și viitor cancelar al Germaniei), a spus despre noua graniță că este un Zid al Rușinii.
Bariera care separa Berlinul de Vest de cel de Est consta din două ziduri de beton, între care se afla o așa-zisă „zonă a morții” de aproximativ 150 m, păzită de soldați înarmați cu mitra­liere. Zidul a început ca un gard de sâr­mă ghimpată, transformat până în 1975 într-un sistem complex de bari­cade și capcane, cu 155 km de zid, 127.5 km de gard electric, 302 turnuri de pază, 20 de buncăre și 11.000 de soldați însărcinați cu păzirea lui.
Partea de vest a Zidului era acoperită de graffitti-uri, spre deosebire de cea­laltă, care a rămas mereu gri. Ber­li­nezii din Vest obișnuiau să-și arun­ce vechiturile peste zid ca modalitatea cea mai simplă de a scăpa de lucrurile nedorite din casă. Cei din Berlinul de Est cărora le era permis să se apropie de zid la cca 100 de metri, îi vedeau pe cei din vest stând cu coatele pe zid, urmărind ce se petrece pe strada para­lelă cu zidul din partea estică.
Linia imaginară care a făcut de­mar­ca­ţia dintre est şi vest a tăiat în două clă­diri, care în zona de est au fost demo­la­te, iar în cea de vest au rămas intacte, fiind lipite de zid, oferind o imagine stranie.
Astăzi din zid nu a mai rămas nimic. La doar câteva ore după căderea zi­dului și în lunile ce vor urma, mii de oameni – cunoscuți drept Mauerspe­chte, ciocănitori de zid – au folo­sit ciocane pentru a lua câte o păr­ticică din Zidul Berlinului ca suvenir, devenite acum suveniruri pentru turiști.
Aceste scene pot fi retrăite într-un muzeu deschis în Berlin, care are ca temă Zidul ruşinii.