Mituri și adevăruri despre Biserica Ortodoxă Română

Fiecare vreme are adevărurile ei dureroase, poţi spune orice în afară de acel adevăr care naşte controverse, dispute, oprobii publice. Azi, acel adevăr este legat de activitatea şi mai ales fi­nanţarea Bisericii Ortodoxe Române. E adevărat, această instituţie a fost mereu lovită în istorie şi mereu a rezistat, pentru că dincolo de pr­obleme, dincolo de slujitorii ei mai mult sau puţin vrednici, de atacuri şi scandaluri, în fruntea ei a fost şi este pentru totdeauna Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta este primul adevăr pe care n-ar trebui să-l conteste nimeni. Restul sunt mituri şi mistificări care pot fi uşor demolate prin cifre şi evidenţe.

Biserica
nu trebuie finanţată de către Stat
Este, de departe, sloganul cel mai vehiculat. Numai că, cei care îl susţin nu cunosc sau nu vor să cunoască istoria şi adevărul.  Această obligație a fost asumată de către Statul român modern după secularizarea averilor bisericești.

Prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti adoptată şi publicată în ziua de 17/29 decembrie 1863 au fost confiscate toate proprietăţile bisericeşti. Astfel, art. 1 al Legii preciza: „Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului”. Potrivit istoricului Constantin C. Giurescu (Viaţa şi opera lui Cuza Vod[, Edi­tura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 148-149), în Ţara Românească mănăstirile deţineau 16,55% din suprafaţa agricolă şi forestieră a ţării, iar în Moldova mănăstirile deţineau 12,16% din suprafaţa agricolă şi forestieră a ţării.
De exemplu, Mitropoliei Moldovei din Iaşi i-au fost confiscate prin Le­gea de secularizare aproximativ 300.000 ha de teren agricol şi forestier. În scurt timp după adop­tarea acestei legi, statul român a constatat că Biserica nu mai putea să asigure salariile preoţilor şi să întreţină bisericile şi celelalte imobile bisericeşti.
Ca atare, a fost adoptată Legea clerului de mir şi a seminariilor care preve­dea salarizarea preoţilor de la bugetul de stat şi Legea pentru reglementarea proprietăţilor rurale, potrivit căreia parohiile au primit un lot de pământ cultivabil, aşa-numita sesie parohială.
Aceste suprafeţe agricole asigurau însă venituri modeste, după cum re­iese din analiza situaţiei cultelor din România reîntregită, făcută de Minis­terul Cultelor în perioada inter­be­lică, în care se preciza că se pot întreţine integral din mijloace proprii doar 2% dintre parohiile ortodoxe ardelene şi 3% dintre cele din Regat.
În acelaşi timp, şi altele din cheltuielile Bisericii (reparaţii, construcţii) au fost preluate de către statul român ca o compensaţie materială pentru pro­prietăţile preluate. Acest sprijin a continuat să fie acordat inclusiv în perioada regimului comunist tocmai datorită obligaţiei asumate de către stat în 1863.

Deci, încetarea finanţării ar trebui urmată, firesc, de o restituire a tuturor averilor bisericeşti confiscate, care, însă, între timp au fost folosite pentru împroprietărirea succesivă a popula­ţiei sărace. În plus, banul public oferit cultelor provine de la contribuabili care sunt în majoritate creştini or­to­docşi.
Biserica trebuie să fie impozitată
Biserica este impozitată. Cultele religioase au un statut fiscal similar cu al ONG-urilor, partidelor politice, sindicatelor, universităților etc., adică fondurile care circulă în interiorul organizației sunt menite să consolideze organizația și să înlesnească buna ei funcționare, în beneficiul societății în mijlocul căreia aceasta activează.

Astfel, statul înțelege să faciliteze cetățenilor exercitarea libertății religioase, la fel cum, de exemplu, neimpozitând donațiile și contribuțiile membrilor partidelor politice, statul înles­nește exercitarea drepturilor și opiniilor politice, sau, în cazul sindicatelor, exercitarea drepturilor sociale.
La fel ca toate cele 18 culte religioase din România, Biserica Ortodoxă Ro­mână nu beneficiază de privilegii fiscale, ci de facilități fiscale, ca expresie a regimului democratic în care cetățenii sunt încurajați și sprijiniți să-și exercite drepturile și libertățile, între care libertatea religioasă este unul dintre cele fundamentale.
Niciun stat democratic nu exercită o presiune fiscală inutilă pe organizațiile societății civile, tocmai pentru că acestea își împlinesc vocația și misiunea fără intermedierea statului.
Singurele venituri ale cultelor religioase din România (și din spațiul Uniunii Europene) care sunt scutite de impozitare sunt cele provenite din vânzarea obiectelor de cult și contribuții (nu taxe) pentru nunți, botezuri și alte servicii religioase, care nu sunt acti­vități comerciale. Pentru aceste contribuții se emit și trebuie să se emită chitanțe. Fondurile provenite din aceste surse, menite să sprijine autofinanțarea, rămân exclusiv în circuitul intern și sunt reinvestite în întreținerea și repararea lăcașurilor de cult, precum și în numeroasele activități cu caracter social-filantropic.
În acest moment, Biserica Ortodoxă Ro­mână este instituția cu cea mai mare și intensă activitate filantropică din România. Biserica Ortodoxă Română plă­tește impozit pe clădiri și terenuri aflate în  folosință, pe salariile anga­ja­ților (personal clerical și neclerical), precum și pe orice venit obținut dintr-o activitate cu caracter economic, dacă fondurile rezultate din acea activitate nu sunt direcționate către opere social-filantropice, religioase, educaționale și culturale.
Toate contractele comerciale/econo­mice încheiate de Biserică cu terți sunt supuse impozitării, dacă surplusul de bani nu este direcționat către repararea și întreținerea lăcașurilor de cult sau către opere de natura celor menționate.  Biserica Ortodoxă Română, ca și celelalte culte religioase, este impozitată de către stat și beneficiază de anumite facilități fiscale, exact ca orice altă or­ga­nizație a societății civile, inclusiv pentru efortul și capacitatea cultelor religioase de a integra peste 99,8% din populația rezidentă a României.
Biserica
nu se implică destul
în activităţi caritabile
Deşi misiunea de bază a Bisericii nu este una caritabilă, BOR este cel mai important actor social-filantropic din România.

Numai anul trecut, BOR a cheltuit în scop social-filantropic suma de 95.841.602 lei. Eparhiile BOR, prin birourile social-filantropice, au acordat ajutoare financiare directe în va­loare de 11.936.934 lei şi ajutoare materiale în valoare estimată de 21.628.323 lei, la care se adaugă cheltuielile de salarizare şi întreţinere a instituţiilor şi proiectelor sociale, precum şi cheltuieli cu ajutorarea sinis­traţilor. În eparhiile sale funcţionează 718 de instituţii şi servicii sociale:
n 159 cantine sociale şi brutării
n 38 instituţii ce oferă servicii medi­cale şi farmacii
n 93 centre de zi pentru copii
n 47 centre educaţionale
n 12 centre de zi
pentru vârstnici
n 51 centre rezidenţiale pentru vârstnici
n 22 birouri de asistenţă socială şi centre comunitare
n 40 grădiniţe sociale şi after-school
n 36 centre de tip familial
n 15 locuinţe protejate
n 65 centre de informare, consiliere şi resurse
n o instituţie de învăţământ pentru adulţi
n 21 centre de urgenţă (pentru persoane fără adăpost, victime ale violenţei domestice şi ale traficului de persoane)
n 14 campusuri de tabără
n alte 104 de instituţii sociale.

De asemenea, la nivelul eparhiilor Bi­sericii Ortodoxe Române se află în derulare 617 de proiecte şi programe sociale, dintre care 451 finanţate din fonduri proprii, 74 cu finanţare pu­blică, 15 cu finanţare externă şi 77 cu finanţare mixtă.
Învăţământul religios
nu trebuie finanțat
de către stat
Statul are obligația de a asigura învățământ gratuit cetățenilor români. Această obligație presupune și datoria Statului ca acest învățământ să ofere o educație de calitate și cât mai neutră ideologic, conformă cu realitățile societății românești.














Învățământul religios ca parte a învăță­mântului de stat este nu doar garantat de Constituție ci este o consecință firească a realităților din societatea românească, unde majoritatea zdrobitoare a românilor au opțiuni confesionale și au dreptul de a vedea că va­lorile lor morale și religioase sunt predate în instituțiile de învățământ.
Predarea confesională a religiei în școli nu poate fi asimilată și nici înlocuită cu predarea istoriei religii­lor sau a eticii.
Sunt necesare
simbolurile
religioase în spațiul public?
Categoric! Negarea dreptului de a purta însemne religioase în spațiul
public este o încălcare flagrantă a libertății religioase și de conștiință.
Creștinismul nu are ce căuta în politică
Cei care afirmă asta, nu înţeleg creştinismul. Creștinismul este o religie publică, cu valori și principii ce au o evidentă dimensiune socială și politică.

Cei care consideră că religia creș­tină poate fi trăită doar în sfera privată, înseamnă că nu cunosc și nici nu înțeleg creștinismul.

Mai mult decât atât, cei 2000 de ani de Creștinism (din care 1500 de ani au presupus o relație de mare im­pact între Biserică și politic) au întemeiat, definit și consolidat ci­vilizația occidentală.
Civilizația occidentală este una esențialmente creștină, ateismul militant nefiind de fapt altceva decât o raportare la creștinism și, în esență, o sfidare a civilizației euro­pene. Ca atare, orice încercare de excludere a Creștinismului din politică în civilizația europeană este mai mult decât un atentat la adresa Creștinismului, o rănire gravă, mor­tală chiar, a civilizației noastre.
Preoţii sunt beţivi, curvari,
homesexuali etc.
Da, ne place să generalizăm şi să punem etichete comune: medicii sunt şpăgari, profesorii sunt delăsători, politicienii sunt hoţi etc. Vorba cuiva, pentru fiecare preot nevrednic există 100 care se sacrifică în fiecare zi pentru Dumnezeu şi pentru credincioşi, există un lung şir de martiri şi mărturisitori şi mulţi oameni care îşi fac cu responsabilitatea misiunea şi menirea.

Celor care folosesc clişeul de mai sus, le-a răspuns Steinhardt acum multe decenii. Un răspuns perfect valabil şi azi: „Mai toți au părăsit Ortodoxia pentru motivul că «popa din sat era bețiv» sau «era curvar» sau «făcea politică» sau «era lu­mesc...». Ca și cum valabilitatea învățăturii lui Hristos ar fi la cheremul ticăloșiei cutărui popă din cutare comună. Dar e mai palpitant să fii printre cei 144.000 de aleși și să faci parte dintr-o asociație cu sediul la New York într-un turn, decât să fii o oarecare oaie a unei turme nediferențiate la o periferie a Europei. Ei spun: «Ce valoare pot avea Tainele săvârșite de un preot nedemn?». Deplină valoare! So­luția a fost dată încă din anul 311, la sinodul de la Arles, după erezia donatistă care judecă întocmai ca martorii lui Iehova. Ex opere ope­rato. Ambele erezii (donatistă și iehovistă) țin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman și lucrarea divină care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu și necontaminat de tubul prin care se scurge”.

Spitale, nu catedrale
 

În primul rând, noua Catedrală patriarhală nu poate fi pusă în concurenţă sau opoziţie cu şcolile şi spitalele din România, aşa cum fac cei ostili construirii ei, deoa­rece ea este complementară acestora. Biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu exa­menul de bacalaureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa, care îndrumă oamenii să caute viaţa cerească veşnică, încă din timpul vieţii lor pă­mânteşti.
În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare şi prin cultivarea virtuţilor spre a dobândi sănătate sufle­tească şi iubire curată pentru ar­monia în familie şi societate.
Aşadar, Biserica este şcoală spirituală şi spital duhovnicesc, complementară tuturor şcolilor şi spitalelor publice.
Apoi, Catedrala e ridicată doar parţial din fonduri publice şi în niciun caz din diminuare fondurilor pentru spitale sau şcoli. Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile ortodoxe fără o catedrală repre­zentativă pentru credinţa majo­rităţii poporului român.

În mai multe ţări din lume Catedrala din capitală se numeşte catedrală naţională. De exemplu, National Cathedral din Washington este catedrală naţională, în care au loc
şi ceremonii cu valoare de simbol naţional. În plus, dacă şcolile şi spitalele asigură supravieţuirea unui neam, catedralele, bisericile şi monumentele de cultură asigură dăinuirea lui. Deci, e nevoie de amândouă.