• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 28 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 24 Iulie , 2015

Maurul duce de Milano

La 27 iulie 1452, s-a născut Ludovico Sforza. Cunoscut sub numele de Ludovic Maurul, acesta a fost duce de Milano din 1489 până în 1500. Membru al puternicei familii Sforza, a fost al doilea copil al lui Francesco Sforza. A fost renumit şi ca patron al lui Leonardo da Vinci şi al altor mari artişti. Este cel mai bine cunoscut ca omul care a comandat „Cina cea de taină”. În timpul domniei lui Ludovico Sforza, a avut loc etapa cea mai productivă a Renaşterii milaneze.

 
 

În epoca medievală, Italia a fost fărâmiţată într-o sumedenie de state şi stătuleţe rivale, fiecare luptând pentru supremaţie, în dauna celorlalte, şi implicându-se adesea în jocul marilor puteri ale vremii: Franţa, Spania sau Imperiul Habsburgic, cu consecinţe defavorabile pentru peninsulă, transformată astfel într-un permanent câmp de luptă. Milano a fost unul dintre aceste state, reuşind să dobândească o asemenea supremaţie în conflictele fratricide din peninsulă graţie puternicei familii Sforza şi mai ales celui mai ilustru reprezentant al acesteia, Ludovico.

 

Ludovico Sforza s-a născut la Vigevano, localitate situată astăzi în Lombardia, ca fiu al lui Francesco Sforza şi al Biancăi Maria Visconti. Educaţia lui a început cu studiul limbilor clasice, dar nu s-a rezumat doar la atât. Sub tutela umanistului Francesco Fielfo, Ludovico a primit lecţii de pictură, sculptură, litere, dar a învăţat şi metode de guvernare şi război. Mai târziu, el l-a ajutat pe Leonardo la pictura cu pasteluri. Sub oblăduirea umanistului Francesco Fidelfo, micul Ludovico a fost iniţiat în tainele artei şi literelor, dar şi în meşteşugul diplomaţiei şi al purtării războaielor.

 

Încă de mic, din cauza tenului său închis la culoare şi al părului negru ca abanosul, a fost poreclit „Maurul”. Unii istorici au sugerat că, de fapt, porecla provine de la murul existent pe blazonul familiei, ceea ce este îndoielnic, întrucât numele acestui arbore, în italiană, este femininul mora şi nu masculinul moro. De asemenea, trebuie menţionat că în italiană moro, ca şi bruno, este echivalentul masculin pentru „brunetă”. 

Tatăl său a murit în 1466 şi a fost succedat de Galeazzo Maria, fratele mai mare a lui Ludovico. Galeazzo a domnit până la asasinarea lui, în anul 1476, lăsând tronul fiului său în vârstă de şapte ani, Gian Galeazzo Sforza. A urmat o luptă acerbă pentru regenţă între mama băiatului, Bona de Savoia, şi Ludovico care, în 1481, a preluat controlul asupra guvernului din Milano, în ciuda încercărilor de a-l ţine departe de putere. Pentru următorii 13 ani, el a controlat Milano în calitate de regent. Probabil că Ludovico n-ar fi ajuns niciodată la putere dacă fratele său, Galeazzo, n-ar fi fost asasinat de mai mulţi nobili locali indignaţi de tirania lui.

Pentru a cimenta apropierea de puternica familie d’Este, ce stăpânea de asemenea teritorii întinse în nordul Italiei, abilul Ludovico a iniţiat o dublă alianţă matrimonială. În ianuarie 1491, Ludovico Sforza s-a căsătorit cu fiica cea mică a lui Ercole. d’Este, Beatrice d’Este. Fratele Beatricei, Alfonso d’Este, s-a căsătorit cu Anna Sforza, nepoata lui Ludovico. Cel care a orchestrat ceremonia de nuntă a fost Leonardo da Vinci, care i-a uimit pe invitaţi cu artificiile sale tehnice.

 

Deşi nu strălucea prin frumuseţe, Beatrice a adus un aer proaspăt la curte. În vârstă de doar 15 ani, ea a fermecat repede curtea milaneză cu pofta ei de viaţă, râsul şi chiar extravaganţele sale. Ea a făcut din castelul Sforza centrul unor festivaluri şi baluri somptuoase. Îi plăcea compania filozofilor, a poeţilor, a diplomaţilor şi a militarilor. Beatrice avea gusturi bune şi se spune că sub influenţa ei, patroana soţului ei a devenit mai selectivă faţă de artişti şi Leonardo da Vinci şi Donato Bramante au fost angajaţi la curte. Beatrice avea să devină mama lui Maximilian Sforza şi a lui Francesco II Sforza, viitorii duci de Milano.

 

Dornic să se implice în marea politică europeană, Maurul i-a încurajat constant pe regele Franţei, Carol al VIII-lea, şi pe împăratul romano-german, Maximilian I, să intervină în Italia. El spera că îi va putea manipula pe cei doi şi va culege singur roadele. De fapt, nu a făcut altceva decât să declanşeze aşa-numitele „războaie italice”, care timp de decenii întregi au pustiit bogatele plaiuri ale peninsulei. Proiectele nu i-au mers aşa cum le gândise, deoarece suveranul francez a înţeles că Ludovico dorea să-l folosească.

 

În 1494, noul rege al Neapolelui, Alfonso, s-a aliat cu papa Alexandru al VI-lea, lucru care a reprezentat o ameninţare pentru Milano. Ludovico a decis să se apere folosind ca aliată Franţa, pe atunci condusă de puternicul rege Carol al VIII-lea. El a permis trupelor franceze să treacă prin Milano, astfel încât acestea ar fi putut ataca Napoli. Cu toate acestea, ambiţia lui Carol al VIII-lea nu s-a mulţumit cu Napoli, ci şi-a dorit şi Milano. 

Regretând amarnic decizia sa, Ludovico a intrat într-o alianţă cu Maximilian I, împăratul romano-german, oferindu-i în căsătorie pe nepoata lui, Bianca Sforza, şi primind în schimb investitura imperială a ducatului şi aderarea la alianţa împotriva Franţei. La început, sorţii i-au fost favorabili ducelui şi, în 1495, el a reuşit să-i învingă pe francezi în lupta de la Fornovo, beneficiind de 80 de tunuri fabricate din bronzul alocat iniţial lui da Vinci, pentru turnarea unei statui.

Planurile de mărire ale Maurului erau împiedicate de prezenţa stânjenitoare a tânărului său nepot. În 1495, Gian Galeazzo, nepotul lui Ludovico Maurul a murit în condiţii suspecte. Maurul şi-a asumat titlul ducal şi a primit coroana ducală de la nobilii milanezi la 22 octombrie, acelaşi an. Tot în 1495, Ludovico Maurul a recunoscut, în urma semnării tratatului de la Vercelli, drepturile regelui Franţei, Carol al VIII-lea, asupra Milanului.

 

Personaj realist, Ludovico a înţeles printre primii importanţa inovaţiilor în agricultură şi industrie, fiind primul patron al lui da Vinci, căruia i-a acordat totalul său sprijin. A investit bani în agricultuă, în creşterea vitelor şi cailor, dar şi în prelucrarea metalelor. Nu mai puţin de 20.000 de lucrători au fost angajaţi în manufacturile de mătase.

Artiştii şi meşteşugarii depuneau eforturi intense pentru a face din curtea Milanului cea mai splendidă curte din Europa. Sub patronajul generos al Maurului, Universităţile din Padova şi Milano au înflorit. Dar toate acestea s-au făcut cu preţul unor taxe împovărătoare şi al oprimării ţăranilor şi orăşenilor, care nu de puţine ori s-au răzvrătit.

La 3 ianuarie 1497, ca urmare a unei naşteri dificile, a murit Beatrice. Ludovico Sforza a fost de neconsolat şi întreaga curte a purtat doliu. În anul 1499, noul rege al Franţei, Ludovic al XII-lea a reuşit să alunge familia Sforza din Milano. Ludovic al XII-lea a renunţat la îndoielnica alianţă cu Maurul şi s-a alăturat Veneţiei în revendicarea Milanului. Regele Franţei a fost sprijinit de Veneţia şi de o parte a populaţiei milaneze, nemulţumite de taxele impuse de Maur. Pentru Ludovico a fost o perioadă dificilă pe toate planurile: în urmă cu doi ani exuberanta Beatrice murise şi nici un stat nu dorea să-i vină în ajutor omului care-i adusese pe francezi în peninsulă.

 

Devenit un fugar, Ludovico s-a trezit asediat de francezi la Novara, unde se refugiase. Ceea ce l-a salvat de la o moarte sigură a fost faptul că în ambele tabere existau mercenari elveţieni, care n-au vrut să lupte unii împotriva altora. În cele din urmă, cei din armata franceză au dezertat şi asediul a luat sfârşit.

 

Revenit la Milano, ducele a instaurat o adevărată teroare, hotărât să se răzbune pe cei care trecuseră de partea francezilor. Dar atitudinea sa tiranică i-a atras şi mai mulţi inamici şi, doar după două luni, în 10 aprilie 1500, a fost predat de proprii soldaţi francezilor, care l-au dus în Franţa, închizându-l în temniţa castelului de la Loches. Căderea în prizonierat a Maurului a fost sărbătorită în toată Italia. Ludovico Sforza a murit în castelul de la Loches, neresemnat, la 17 mai 1508.

 

Diplomat subtil şi intrigant, lipsit de scrupule, Ludovico Sforza a dorit să-şi impună dominaţia asupra unei Italii divizate. Ca şi Cesare Borgia, el a visat, desigur, la unificarea ţării, dar nu prin mijloace proprii, precum aventurosul fiu al papei Alexandru VI, ci folosindu-se de armatele puterilor epocii, înţelegând prea târziu că, riscând, poţi pierde.

 

Memoria lui Ludovico Sforza a fost pătată timp de secole de acuzaţia adusă acestuia de Niccolo Machiavelli că l-a „invitat” pe Carol al VIII-lea să invadeze Italia, deschizând astfel calea instaurării dominaţiei străine în peninsulă. Mai mulţi istorici recenţi au plasat figura lui Ludovico în sânul Renaşterii, reevaluându-i meritele de conducător şi acordându-i o imagine corectă.           

 
 

Un Maur şi mai multe metrese

 

Înainte şi pe toată durata căsătoriei sale, Ludovico Sforza a fost cunoscut pentru faptul că a avut mai multe amante. Bernardina de Corradis a fost amanta lui din tinereţe, care i-a dăruit o fiică, pe Bianca Giovanna. Copilul a fost legitimat şi, mai târziu, în 1496, s-a căsătorit cu Galeazzo Sanseverino. O altă favorită, Cecilia Gallerani, i-a născut un fiu, numit Cesare, la 3 mai 1491, în acelaşi an în care s-a căsătorit cu Beatrice d’Este. Gallerani este identificată ca subiect al lucrării lui Leonardo da Vinci, Dama cu hermină, animalul heraldic al lui Ludovico Maurul fiind hermina. Ludovico a avut al treilea fiu nelegitim, numit Sforza, care s-a născut în jurul anului 1484 şi a murit la vârsta de trei ani. Mama acestui copil a rămas necunoscută.

 
 
Patron al lui Leonardo
 

Leonardo da Vinci şi-a oferit talentele de militar şi arhitect marelui duce al Milanului, Ludovico Maurul, în anul 1482. I-a trimis ducelui o scrisoare în care se recomanda în primul rând ca inventator şi constructor al celor mai noi, moderne şi performante maşini de război şi fortificaţii, în al doilea rând, ca un arhitect şi sculptor şi, doar în cele din urmă, ca un pictor deloc mai prejos decât alţii.

Se spune că Leonardo da Vinci a inventat şerveţelul de masă exasperat de obiceiul prost al Maurului de a-şi şterge cuţitul pe hainele nefericitului aşezat lângă el la masă sau de a lega iepuri vii sub masă, ca invitaţii să-şi poată şterge mâinile de blăniţa lor. La nunta Maurului, Leonardo da Vinci a construit în marea curte o copie a palatului Sforza (ce se întindea pe aproximativ 70 de metri) din torturi îmbrăcate în marţipan multicolor, decorate cu bucăţi de polenta, alune şi stafide. „Construit” înainte cu o zi de nuntă, palatul de marţipan a fost distrus în timpul nopţii de şoareci, şobolani şi păsări, cu toate eforturile servitorilor de a-l apăra.

Leonardo a stat la curtea Maurului vreme de 16 ani. A contribuit la realizarea unor lucrări civile şi militare, în special canale şi fortificaţii.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.