Martor în procesul călăului Istrate

Constantin Istrate este cel de-al cincilea nume din lista celor 35 de persoane suspectate de comiterea unor crime şi abuzuri politice în timpul regimului comunist. Călăul de la închisoarea Gherla a fost deconspirat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) care a cerut recent Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începerea urmăririi penale împotriva sa. GAZETA de Maramureş vă prezintă în exclusivitate mărturia eroului Jacques Vasile Iamandi în acest dosar istoric.

Acum e un bătrânel 88 de ani, dar a fost locţiitor al comandantului de la Colonia de Muncă Oneşti şi fost locţiitor al comandantului de la Penitenciarul Gherla. Istrate este unul dintre cei mai cunoscuţi şi cruzi ofiţeri din sistemul penitenciar comunist. A recurs la torturi şi pedepse brutale, fiind responsabil şi de aplicarea unui regim de detenţie care a dus la decesul a peste 200 de deţinuţi politic. Una din cele mai dure pedepse aplicate deţinuţilor era lovitura cu ciocanul în tălpi. Un erou care a trăit pe pielea lui aceste cruzimi, martor în procesul Istrate, mărturiseşte adevărul. 

Povestea lui Jacques Vasile Iamandi a fost prezentată pe larg de GAZETA. Arestat în 1956 pentru delict de uneltire împotriva ordinii sociale, a fost condamnat pentru delict de uneltire contra ordinii sociale: „în loc să fiu eliberat la 18 aprilie 1964, am fost eliberat cu 7 luni mai târziu, pe 8 decembrie 1964. Anchetat la: Rahova, Uranus, Ministerul de Interne.

Încarcerat la Jilava, după noiembrie 1956. Apoi, după procesul în care am fost judecat, în august 1957, am fost transferat la penitenciarul de execuţie Gherla, al cărui „pensionar” internat fără voie am fost până în octombrie 1962 când, împotriva voinţei mele, am fost trimis la muncă. Cunoscând realitatea exterminării prin aşa-zisa muncă de reeducare, am refuzat cu tărie munca. Am fost, pentru convingere, bătut de Istrate personal şi pedepsit cu 9 zile de izolare. Apoi, am fost dus cu sila de la izolare direct pe dubă, după aceea pe un slep şi debarcat în Balta Brăilei la Stoieneşti de unde, până la expirarea condamnării de 8 ani, 16 aprilie 1964, am colindat toate lagărele de exterminare prin muncă. Perioadele îmi este imposibil să mi le amintesc. La unul din aceste lagăre am fost adus de două ori, iar la Salcia de 3 ori. Iată periplul meu: Stoieneşti, apoi pe un bac la tăiat stuf, cea mai diabolică perioadă din infernul gulagului românesc, Periprava, Salcia, Strâmba, Salcia, Stoieneşti, Luciu Gheorghieni, Salcia, Grindu, apoi iar în penitenciar la Dumbrăveni de unde, pe 8 decembrie 1964, am fost eliberat la 8 luni după ce îmi expirase pedeapsa.

Cruzimea măsurilor represive specifică regimului comunist impusă maşinilor de exterminare variază întotdeauna în funcţie de evenimentele externe specifice perioadei.

Nu pot separa regimul de cruzime şi exterminare între patronarea celor doi călăi, Goiciu şi Istrate. Ambii se completau, unul fiind comandant şi celalalt politic, ambii fiind de o duritate excesivă, permanentă şi cu variaţii imaginative foarte dure. Am sesizat dispariţia comandantului la un anumit moment, dispariţie care în nici un caz nu s-a făcut simţită prin relaxare. Nu ştiu dacă Istrate a fost comandant, dar afirm cu tărie că el şi-a însuşit cu brio metodele inumane de teroare ale maestrului său. De fapt, cred că l-a depăşit în ură şi cruzime în perioada în care a rămas singur stăpânitor peste destinul unor oameni a căror viaţă nu avea valoare în ochii săi. Mizeria, asprimea şi duritatea caraliilor erau pe măsură; aceştia s-au adaptat şi şi-au însuşit metodele lui barbare, lovind fără motiv, pedepsind şi bătând singuri sau la comanda lui Istrate. Bătaia în cavalcade era foarte frecventă şi vă voi explica cum se practica. Celularul avea 3 etaje şi parter, legate printr-o scară cu trepte de ciment.

Erai trezit după miezul nopţii prin deschiderea bruscă a uşii şi pătrunderea în celula a 8-10 caralii care toţi ţipau şi urlau: „La interval, adunarea!” Treziţi din somn, zăpăciţi şi speriaţi cu ghionturi şi picioare bine ţintite reuşeam să ne adunăm. La distanţă, supraveghind zelul discipolilor săi şi contribuind de câte ori ajungeai în raza lui de acţiune cu lovituri de coadă de mătură, stătea politrucul Istrate. Se comanda dezbrăcarea la pielea goală sub imboldul loviturilor. Asiguraţi că suntem complet goi, se comanda tot în urlete: „La parter, fuga-marş!” Și începea ploaia de lovituri pentru a ne grăbi ieşirea. Aveai un moment de ezitare, la ieşirea afară din celula fiind întuneric beznă pe pasarelă şi pe scările tuturor celor trei etaje, atât în stânga, cât şi în dreapta scărilor erau înşiraţi caralii înarmaţi cu bâte şi cozi de mătură până la parter. Ei te croiau unde nimereau: cap, faţă, corp, mâini, picioare, fără alegere, pe întuneric.

La parter, unde era lumina, în aceleaşi urlete şi lovituri, câţi mai eram pe picioare, deşi sângerând, eram iar puşi în formative. Cei incapabili, care nu mai mişcau, erau târâţi într-o celulă goală şi lăsaţi pe ciment. Pentru noi, cei pe picioare, se repeta aceeaşi comandă: „în celulă, fuga marş!”, urmând bastonada de la urcare. Fiecare din aceste cavalcade se lăsa cu coaste şi braţe rupte, capete sparte, tumefieri şi sângerări”.

Bătaia nu era singura problemă a deţinuţilor. Iamandi arată că: „de multe ori am fost obligaţi să facem greva foamei pentru că turtoiul era făcut din mălai alterat. Zeama de morcovi şi murături era alterată şi acrită. Baia care se făcea cam o dată la 3 luni devenea tortură, fiindcă apa era opărită şi nu o puteai regla, alternând cu cea rece care venea prin surprindere, robinetele fiind manevrate de caralii din exteriorul camerei de baie. De cele mai multe ori plecai opărit şi cu săpunul pe tine. Plimbarea zilnică menţionată în regulament se făcea din an în Paşte. Trăiai cu simţământul că viaţa ta nu mai valorează doi bani - fiind la discreţia unor analfabeţi care puteau dispune cum voiau de ea fără să fie traşi la răspundere, ci răsplătiţi şi avansaţi. Orice cuvânt adresat nouă era subliniat de insulte şi lovituri.”

Descrierea „iadului de la Gherla” continuă, şi poate ocupa pagini întregi. Dar adevărul e evident pentru oricine. Iar Iamandi, la fel ca şi toţi foştii deţinuţi politici, arată că mărturia lui nu doreşte răzbunare, ci dimpotrivă, îi iartă. Istoria şi Neamul au însă nevoie de un act de dreptate: „V-aş ruga să nu luaţi cuvintele mele drept o reglare de conturi sau răzbunare împotriva acuzatului Istrate. Sunt creştin ortodox, religie care propovăduieşte iubirea aproapelui chiar dacă acest aproape îţi este duşman. Îl pot ierta în numele meu, dar nu îl pot ierta în numele câtorva mii de cetăţeni care au îndurat iadul, a morţilor şi a infirmilor atât fizic, cât şi psihic, care au avut ghinionul să îl cunoască personal ca victime ale lui”.

„V-aş ruga să nu luaţi cuvintele mele drept o reglare de conturi sau răzbunare împotriva acuzatului Istrate. Sunt creştin ortodox, religie care propovăduieşte iubirea aproapelui chiar dacă acest aproape îţi este duşman. Îl pot ierta în numele meu, dar nu îl pot ierta în numele câtorva mii de cetăţeni care au îndurat iadul, a morţilor şi a infirmilor atât fizic, cât şi psihic, care au avut ghinionul să îl cunoască personal ca victime ale lui”.

Jacques Vasile Iamandi