Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 9 Februarie , 2018

Mari personalități din istoria românilor. SPIRU HARET

de Ioan Botis

Născut în 1851, sub regimul Convenţiei de la Balta Liman, mort în 1912, pe când România căuta să joace un rol de arbitru în noua criză orientală, Spiru Haret a traversat o epocă dintre cele mai demne de interes pentru istoria şi cultura naţională. Moartea părinţilor şi lipsurile materiale l-au făcut să-şi asume de timpuriu răspunderi ce aveau să sporească mereu, până la cele de ordin ministe­rial, în ţara ajunsă între timp inde­pendentă şi pe cale de a se moderniza rapid. Colaborarea cu P.S.Aurelian la societatea corporatistă „Economia” l-a ajutat să înţeleagă mai bine realităţile unei lumi pline de convulsii, dar şi gata să prospere. Stagiul de profesor la Şcoala normală a Societăţii pentru învăţătura poporului român nu e mai puţin semnificativ în acest sens.

Spiru Haret a învăţat la Dorohoi, Iaşi, apoi în septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, unde a petrecut cinci ani din şapte ca intern. Încă din timpul liceului a publicat o culegere de probleme de algebră şi una de trigonometrie. În timpul studenţiei a manifestat şi un interes fugar pentru religie, ţinând o serie de cursuri de matematică la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Ajuns ministru al Instrucţiunii, în anul 1874, Titu Maiorescu l-a ajutat pe Spiru Haret să plece la Paris, cu o bursă dedicată tinerilor studioşi, dar fără mijloace materiale. La 3 iulie 1875, Haret a obţinut acolo licenţa în matematici; la 9 august 1876 în fizică, iar mai apoi, la 30 ianuarie 1878, un doctorat în mecanica cerească, sub îndrumarea lui Victor Puisseux.
Teza sa de doctorat se numea „Despre invariabilitatea axelor majore ale orbitelor planetare”. Lucrarea avea să inaugureze o revoluţie în domeniu. La momentul susţinerii doctoratului, se ştia că planetele îşi perturbă orbitele, deviind astfel de la traiectoriile eliptice descrise în Prima Lege a lui Johannes Kepler. Problema fusese reluată în 1773 şi 1776, de către Pierre Laplace şi Joseph Louis Lagrange, ambii arătând, prin folosirea unor termeni seculari de gradul I, că axele majore ale orbitelor sunt stabile. În 1808, Siméon Denis Poisson ajungea la aceleaşi concluzii ştiinţifice, folosind termeni seculari de gradul II. În lucrarea sa, Haret demonstra, folosind termenii seculari de gra­dul III, că axele nu sunt stabile, cum se credea, ci că au parte de o variabilitate temporală, denumită „perturbaţii seculare“. Cu alte cuvinte, Haret demonstra că mişcarea planetară nu era una stabilă.
Eruditul matematician şi astronom Jules Henri Poincaré observa: „În 1878, Spiru Haret a dovedit existenţa termenilor seculari de gradul III şi acest rezultat a provocat o mare uimire”.
Teza de doctorat a lui Haret e repu­blicată în Analele Observatorului Astronomic din Paris, în 1885, iar în 1889, de Poincaré. Facultatea de Ştiinţe din Paris trimite o adresă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, feli­citând România „pentru un asemenea talent“. Henri Poincaré avea să continue cercetarea lui Haret, în ceea ce este cunoscut astăzi ca fiind „Teoria Haosului”.
Félix Tisserand, un alt mare astronom francez, recomanda chiar extinderea metodei lui Haret şi în privinţa altor probleme din domeniu, iar mult mai târziu, în 1955, astrofizicianul Jean Meffroy a reluat cercetarea lui Haret, folosind noi tehnici de lucru.

Relevanţa lui Spiru Haret în cercetarea astronomică a fost consolidată în 1976, când, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea sa, un crater de pe harta Lunii – pe coordonatele: latitudine 59 de grade sud şi longitudine 176 grade vest, în partea lunară invizibilă – a primit numele său.
Invitat să predea la Universitatea din Grenoble, tânărul savant s-a întors to­tuşi în patrie, devenind profesor la 27 de ani, membru corespondent al Aca­demiei la 28, inspector general al şcolilor în 1883, apoi secretar general la ministerul de resort, în 1885, iar în cele din urmă ministru (cu unele sincope) din 1897 până în 1910, ani în care a gestionat reforma educaţiei la orice nivel. Este un parcurs eminent, care l-a situat printre cele mai de seamă personalităţi ale epocii.
Şcoala românească îi datorează enorm lui Spiru Haret, matematician, astro­nom, profesor de elită şi om politic neatins parcă de noxele politicianismului. Ambiţiile lui socio-profesionale
s-au nutrit, se poate spune, din elanurile difuze ale timpului, ca şi din ideile de optimizare existente în epocă.
Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din Bucureşti, la Facul­tatea de Ştiinţe, Secţia fizico-matema­tici, mecanica raţională, din 1878 până în 1910. La şcoala de poduri şi şosele Haret a fost numit profesor la anul pre­parator, predând trigonometrie, geometrie analitică, geometrie elementară plană şi în spaţiu şi geometrie descrip­tivă, până în 1885. Spiru Haret a predat, de asemenea, mecanica raţională la Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu, din 1881 (anul înfiinţării secţiei de artilerie şi geniu) până în 1890. A profesat până în 1910, când s-a pensionat, ba chiar şi după aceea, până la moarte, ţinând prelegeri de popularizare la Universitatea populară.

Iniţiativele lui Haret de revigorare economică şi culturală a statului s-au bucurat de succes în primii ani ai se­colului, în pofida crizei persistente şi a convulsiilor din mediul rural. Spiritul asociativ, dovedit fecund în lumea apuseană, începea să rodească şi la Dunărea de Jos, unde se şi vorbea de mişcarea haretiană ca de un fenomen plin de promisiuni pentru viitor, însă şi periculoasă pentru ordinea existentă. Spiru Haret a fost adesea asociat cu po­po­ranismul lui Stere şi cu alte orientări din epocă. Esenţialul era, în viziunea sa, apostolatul în slujba lumii rurale, folosirea corpului didactic pentru a se obţine progrese în orice domeniu.
Marele merit al lui Spiru Haret este de a fi introdus în societatea românească, cu autoritate şi dezinteres personal, instituţii de tip nou, participativ, şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional.
Spiru Haret a fost convins că învăţă­mântul joacă un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasând-o în mijlocul preocupărilor de reformă, de remodelare ştiinţifică a sta­tului. Ca şi altor intelectuali din epocă, îi repugna diletantismul în politică, improvizaţia legislativă, căutând să pună la temelia reformelor un sistem coerent de gândire, definit apoi ca o „mecanică socială”, în dezacord cu tendinţele timpului său.
Deşi nota critică este prezentă peste tot în discursul haretian, nu aceasta domină, ci nota constructivă, intenţia de a genera un plus de bine în societatea românească. Contactul permanent cu realitatea, cu lumea concretă, asupra căreia voia să-şi exercite influenţa melioristă rămâne caracteristic în cazul său. Tot astfel, proiectul definirii ei cât mai exacte, prin apel la concepte şi formule matematice. Prin mecanica socială, el voia să rezolve problemele stabilităţii echilibrului social, identificând principiul minimei acţiuni, după cum singur rezuma finalitatea operei într-o misivă către Gustave Le Bon, unul dintre cei mai de seamă specialişti din domeniu.
În anul 1910 a publicat Mecanica socială, la Paris şi Bucureşti, utilizând pentru prima oară matematica în explicarea şi înţelegerea fenomenelor so­ciale. Haret s-a dovedit a fi un devotat al „metodei ştiinţifice a problemelor sociale”, într-un moment în care unii declarau ştiinţa deja falită sau anarhică. Această raportare tonică la rolul ştiinţei în lumea modernă, cu aplicaţie la zona socialului, constituie una dintre cele mai preţioase moşteniri lăsate de Haret, savantul pasionat de mecanica astrelor, dar silit de îm­pre­jurări să se ocupe mai mult de rânduielile sociale. Politica, redusă de regulă la expediente şi intrigi, dacă nu la simple infamii, trebuia să devină, în viziunea lui Haret, „o ştiinţă foarte grea, însă edificată pe baze sigu­re şi solide.”

Din anul 1879 Spiru Haret s-a făcut cunoscut drept „om al şcolii”, urmând o viaţă de inspector şi de om politic, lucrând în favoarea şcolii şi a educaţiei. El a fost cel mai mare reformator al şcolii româneşti din secolul al XIX-lea. „Haretismul rămâne un fenomen complex şi încă plin de resurse pentru cel care caută în trecut sugestii ameliorative”, afirma academicianul Alexandru Zub.
Academia Română l-a ales membru corespondent în 1904, chiar vice­preşedinte. Ca membru în Consiliul permanent de instrucţiune, inspector general al şcolilor, secretar general al ministerului de resort, apoi ministru din 1897 (cu unele sincope) până în 1910, Spiru Haret a influenţat decisiv soarta şcolii româneşti.

Spiru Haret considera că „învăţă­mântul, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei.” În opinia sa reforma educaţiei avea nevoie nu de o singură lege, ci de legiferări în etape, prin măsuri cu caracter limitat, sec­venţial, tocmai spre a reduce din tensiu­nile existente în diferite zone ale societăţii româneşti. „Învăţământul unei ţări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tine­rilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treapta socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa complexă şi armonică a statului”, spunea Spiru Haret.
Spiru Haret era convins că lumea românească, abia intrată în circuitul modern, avea nevoie de oameni bine pregătiţi, de la nivelul primar până la cel academic, pentru a se obţine rezultate optime în orice domeniu. Aşezarea şcolii haretiene pe baze raţionale şi realiste totodată s-a dovedit benefică şi în acord cu ten­dinţele pedagogiei în ansamblu. Ideile lui Haret, extinse la scară naţională, permiteau efecte de lungă durată, născute din acţiunile concertate ale corpului didactic. Dascălii de şcoală, în opinia sa, trebuiau să fie „pro­pa­gatori de dragoste între oa­meni”, apostoli moderni ai so­cietăţii.
Spiru Haret a murit la 17 decembrie 1912, la Bucureşti. Casa în care a locuit Spiru Haret a fost distrusă în anul 2014.
 

 

„Contăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului. Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm făcut gata, într-un timp şi nişte condiţii care nu mai sunt ale noastre”.