• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 18 Noiembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Duminică , 8 Iulie , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Nicolae Steinhardt

Mircea CRIȘAN
Ioana LUCĂCEL  

A reduce la o simplă cronologie o pagină de viaţă, o lecţie de credinţă şi onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Or, Nicolae Steinhardt a ştiut că numai ignorând ordinea pământească poţi ajunge la esenţial, la o ordine superioară a lucrurilor.
Scara sa, presărată cu crunte suferinţe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei l-a aşteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiţia creştinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creştin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieţi, la capătul căreia sătenii din satele maramureşene ar exclama: „minunate sunt Căile Domnului!”.

Nicolae Steinhardt s-a născut în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea şi participase activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară. Între anii 1919–1929, urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la Şcoala „Clementa”), şi ale Liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică urmează, alături de colegii săi, cursurile de religie creştină cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: “decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Stein­hardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929. După 1929, frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.
Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine, la Bucureşti, docto­ratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit a fost publicată în acelaşi an. Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră “până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).
În 1934 publică, sub pseudonimul An­tisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catho­lique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalités juives. Ultimele două lucrări sunt realizate în colaborare şi sub influenţa lui Emanuel Neuman. Între anii 1934-1935, publică diverse articole la Revista burgheză. Între anii 1937-1939, călăto­reşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe. În 1939, revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladi­mir Streinu) în anul 1940, în cadrul acţiunii de „purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima.
Urmea­ză o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944, revine la „Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publi­cis­tică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al lui George Călinescu. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil. După 1947, este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959, suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.
La sfârşitul anului 1959, pe când aştepta să fie chemat de Securitate asemeni prie­tenilor săi din lotul Noica-Pillat, Steinhardt a fost sfătuit de tatăl său să nu spună nimic. Chiar dacă asta însemna pentru el închisoare sigură, iar pentru tatăl său o bătrâneţe agitată, plină de griji şi singurătate: „E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro”.
La 31 decembrie 1959, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că, dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi ares­tat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

La 7 martie 1960, i se „face vânt” într-o celulă sordidă „o bombă de proporţii uriaşe”, din care îl izbeşte un miros insuportabil. De ambele părţi, patru rânduri de paturi de fier, o masă îngustă, două bănci, tinete şi o fereastră bătută în cuie. E celula 18, închisoarea Jilava. Începe brusc o hărmălaie de nedescris şi apoi cineva i se recomandă binevoitor: un călugăr ortodox. Mai târziu, îi mărtu­riseşte că e evreu şi ar vrea să se boteze. Părintele Mina, călugărul, îi impune nişte lecţii de catehizare pe care le fac pe marginea patului de fier, cu spatele la uşă, unul lângă altul, vorbind în şoaptă.

În Jurnalul fericirii, Steinhardt poves­teşte episodul botezului pe larg: „Lecţiile de catehizare merg foarte repede, părintele Mina e îngăduitor şi nepreten­ţios şi eu, e drept, mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără îndoială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi, ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenismului şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.
Nu se poate şti când vom fi scoşi din celula 18 şi răspândiţi pe unde s-o nimeri. Este aşadar bine să Nu mai amânăm Botezul. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului”.

Şi momentul potrivit se dovedeşte chiar data de 15: „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells.
Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte, un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la me­dicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preo­ţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: bo­te­zul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” .

Apoi este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gher­la, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după elibe­rarea din detenţie, la schitul bucu­reştean Darvari, îşi desăvârşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici pu­blicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echi­nox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: “Între viaţă şi cărţi” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare).

După moartea tatălui său (1967), începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Mara­mureş. Întâmplarea a făcut însă ca, în 1976, Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prie­ten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte trei zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mă­năstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia, pen­tru ca în anul următor să se stabi­lească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980, este tuns în mona­hism la mănăstirea Rohia de către Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, care îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mă­năstirii (participă la slujbe, povă­ţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efec­telor, Exaltării, Grandiosului, Solemni­tăţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: “Satana care vede că nu te mai poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spove­dit, te-ai mărturisit, ai intrat în mo­nahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.
Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.
În „Jurnalul fericirii”, Steinhardt vor­beşte despre trei soluţii de a învinge orice univers concentraţionar: „Solje­nițân, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar, se cuvine să vă daţi seama că lumeşte şi omeneşte vor­bind, altă cale de a înfrunta cercul de fier, care-i în parte şi de cretă, e îndoielnic să găsiţi. Veţi protesta, poate, consi­derând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea ori mai rea ca moartea, implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa pare. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât de închegat unei teorii economice, biologice sau sociale, cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot încadra în totalitarism e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea. Moartea, însă, cine, Singur a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat”. 
El a ales cea de-a treia variantă şi a reuşit să iasă din cercul concentraţionar al comunismului mai liber, mai împăcat şi mai fericit decât intrase. De fapt, abia acolo, în cea mai cruntă suferinţă fizică, a reuşit să descopere cea mai înaltă fericire sufletească.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.