• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 25 Mai 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 23 Aprilie , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Mircea Eliade

Din admiraţie pentru Ion Heliade Rădulescu, locotenentul Gheorghe Ieremia, tatăl viitorului erudit, şi-a schimbat numele în Eliade. Familia acestuia a locuit o vreme la Râmnicu Sărat, s-a mutat apoi la Cernavodă, iar în anul 1914 s-a stabilit la Bucureşti, pe strada Mântuleasa.

Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907, în Bucureşti. Se pare că a fost un copil neastâmpărat. Juca oină pe mai­danul primăriei sau „hoţii şi vardiştii”, se agăţa de tramvaiul cu cai, închiria săniuţa de la prietenii de joacă plătind cu nasturi, bile şi soldaţi de plumb. Pasionat de zoologie, aduna reptile şi insecte de prin pădurea Băneasa sau parcul Herăstrău, de unde se întorcea acasă la miezul nopţii, obosit, ars de soare şi plin de praf.
A fost corigent în primul an de liceu şi toată lumea îl considera un „pierde-vară”. Din perioada liceului a fost fascinat de India, ţara Vedelor şi Upani­şadelor, a învăţat sanscrita şi a des­coperit yoga. A citit toată bibliografia privitoare la India. La vârsta de 15 ani îşi nota într-un caiet cât îşi propunea să citească într-o zi, câte pagini să traducă, câte cuvinte noi din limbile străine să înveţe, dar şi să nu uite de animalele şi insectele lui. Adolescentul cu miopie galopantă dormea patru-cinci ore pe noapte şi făcea experimente chimice în laboratorul improvizat din podul casei. Haşdeu şi Iorga au fost idolii adolescenţei sale.
Din timpul studenţiei s-a lansat în publicistică. Teza lui de licenţă a avut titlul „Contribuţii la filosofia Renaş­terii”. Tânărul student la Facultatea de Litere şi Filosofie a insistat asupra necesităţii unei „serioase educări a claselor de jos”, favorabilă progresului ştiinţific, cultural şi moral. De aici şi misiunea pe care Eliade s-a simţit s-o împărtăşească, împreună cu alţi tineri, aceea de „purtători ai faclelor”. Mai reţinut, dar cu acelaşi ton profetic cu care vor fi scrise articolele lui de după 1927, Eliade
s-a declarat aparţinător unei gene­raţii cu rol major în cultura română.
În 1926, Mircea Eliade a început să corespondeze cu o serie de oameni de ştiinţă italieni, fapt ce îi va facilita obţinerea unor interviuri cu Giovanni Papini, Alfredo Panzini sau Vittorio Macchioro, cu ocazia excursiei pe care a întreprins-o în Italia lui Mussolini. Fascismul italian i-a făcut o impresie favorabilă.

Anul 1927, anul „Itinerariului spiritual”, a fost un an în care talentul de polemist a devenit tot mai evident iar filosofia sa personală tot mai conturată, concomitent cu interesul acut pentru metodologia ştiinţelor sociale. Apar­tenenţa la cultura română l-a determinat pe Eliade să se raporteze la religia ortodoxă. Modul în care Mircea Eliade s-a raportat la ortodoxie este net diferit de cel al profesorului său. Pentru Nae Ionescu, românul se naşte ortodox, în timp ce pentru Eliade apartenenţa la ortodoxie nu este ereditară, dar este necesară mai devreme sau mai târziu, pentru „toţi aceia care au gustat sensul metafizic al vieţii”.
În anul 1928, Mircea Eliade şi-a confi­gurat şi mai mult filozofia personală, o filozofie voluntaristă, la edificarea căreia au contribuit unele din ideile lui Kierkegaard (idea de „salt calitativ”), Nietzsche (mistica voinţei şi a supraomului) sau Papini (accentul pus pe valo­rificarea experienţelor mistice). Afirmarea primatului spiritualului şi găsirea căilor spirituale adecvate a constituit o preocupare constantă pentru Eliade.
Ca bursier al Societăţii Naţiunilor, la Geneva, în 1927, şi-a completat informaţiile despre filozofia indiană, a citit „Istoria filosofiei indiene” de Surendranath Dasgupta şi despre opera culturală a maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, căruia i-a solicitat o bursă pentru doi ani în Calcutta, ca să studieze cu Dasgupta. Acesta l-a admis doctorand, iar maharajahul i-a oferit bursa. În anul 1929, Eliade a ajuns în Calcutta, s-a instalat într-o pensiune şi s-a dedicat meditaţiei şi studierii sanscritei. În acelaşi an, maharajahul a murit, apoi bursa din ţară a întârziat,
s-a îmbolnăvit şi a stat în spital. Das­gupta l-a găzduit în casa lui, unde Mircea Eliade i-a predat franceza fiicei sale, Maitreyi, ea învăţându-l bengaleza.
Programul său a rămas la fel de riguros. A luat ore de scrimă, criquet, lupte gre­co-romane, jiu-jitsu şi a călătorit în In­dia de Nord, pentru a cunoaşte yoghini. În această perioadă a redactat pri­mul său roman: „Lumina ce se stinge”.

În anul 1930, după ce Dasgupta a aflat de relaţia dintre Eliade şi fiica sa, i-a cerut să părăsească locuinţa. Neavând de ales, Eliade a plecat şi, vreme de şase luni, a trăit la Rishikesh, în Himalaya, într-un aşram situat lângă o pădure deasă plină cu maimuţe, păuni, şerpi, pisici sălbatice şi şacali. Instalat într-o colibă pe lângă o mănăstire, a purtat robă portocalie, a cunoscut posturile yoga numite asane şi a devenit practicant. Asceza i-a priit; a făcut băi în Gange şi s-a hrănit cu orez, legume fierte, lapte şi uneori cu turte de orez cu miere.
După ce a revenit la Calcutta, a învăţat tibetana şi a studiat folclorul indian. Lipsa banilor l-a obligat să nu mai stea mult şi să se întoarcă în România. Reîntors, a visat să creeze un institut de orientalistică, şi-a pregătit teza de doctorat şi a publicat romanul „Maitreyi”, tradus mai apoi în zece limbi.
Între decembrie 1928 şi noiembrie 1931, Eliade a trăit şi a scris sub influenţa directă şi profundă a culturii şi civilizaţiei indiene. Religiile orientale, subiect îndrăgit de Eliade încă din anii studenţiei, a devenit tema predilectă a celor aproape 20 de articole publicate în ţară, dar şi pentru mult mai numeroasele articole publicate în 1932, după revenirea în ţară.
A urmat o perioadă de revenire înspre realităţile cotidiene şi permanenţele culturale româneşti. Un mare număr din articolele acestei perioade au ca temă comună încercarea „oceanografică” de sondare a sufletului uman, dar nu din perspectivă psihanalitică, nu o sondare a zonelor abisale ale conştiinţei, ci pornind de la lucrurile simple, atât de simple încât au devenit „superstiţii”, automatisme mentale (moda bărbă­tească, apologie pentru decor, sex, despre scris şi scriitori, despre tinereţe şi bătrâneţe, despre sinceritate şi prietenie, despre bărbaţi superiori etc.). Eliade a avut în vedere ceea ce în istoria şi filozofia religiilor se va numi „camuflarea sacrului în profan”.
În urma doctoratului de succes despre yoga, a ţinut cursurile la catedra de logică şi metafizică de la Universitatea din Bucureşti, unde a fost profesor cinci ani. A fost acuzat de pornografie, pentru câteva fragmente din „Domnişoara Christina” şi „Întoarcerea în rai”. Ministerul Educaţiei Naţionale a cerut universităţii să cerceteze lucrările în cauză şi autorul să fie sancţionat de lege. Ideea de a-l elimina pe Eliade din universitate sub pretextul pornografiei în literatură a declanşat proteste în rândul studenţilor. Emil Cioran şi Constantin Noica l-au apărat în articolele din publicaţiile vremii, dar totul a fost în zadar. Eliminat din învăţământ, Mircea Eliade a pregătit revista „Zalmoxis”.
Primele sale orientări înspre ideologia legionară pot fi identificate încă din toamna anului 1935. Pornind de la idea „primatului spiritualului” şi în contextul unor discuţii despre mesianismul românesc, Eliade a considerat că poate identifica în ideologia mişcării legio­nare sursa unei mişcări profetice mesia­nice, mişcare care-şi asumă primatul spiritualităţii în raport cu politica.
La sfârşitul anului 1936, Mircea Eliade era deja perceput ca un om de dreapta. În mod cert, la această orientare a lui Eliade, influenţa lui Nae Ionescu a fost majoră. Această tendinţă s-a accentuat, Eliade criticând politicianismul şi re­gimul democratic, bazându-se în aceas­tă critică pe constatarea crizei valorilor morale din societate, a falsităţii ierarhii­lor sociale şi corupţiei clasei politice.

Au existat mai multe premise (de ordin metafizic, teologic, ideologic, psiholo­gic sau sociologic) ale acestei afilieri şi este greu de decis care au fost cele mai constrângătoare. Filosofia personală a lui Eliade ce valorizează experienţele cele mai diverse, rolul acordat elitelor, primatul spiritualului, preeminenţa voinţei individuale în raport cu masele, toate acestea concordă în multe privinţe cu spiritualitatea mişcării legionare. Ulterior, Eliade a negat orice colaborare cu legionarii şi nu a avut nici un sentiment de culpă.
După instaurarea dictaturii regale, Carol I şi ministrul său de Interne, Armand Călinescu, au declanşat măsuri de reprimare a mişcării legionare. În anul 1938, Mircea Eliade a fost arestat şi dus la poliţie. La domiciliu i s-au făcut percheziţii. I s-a cerut să semneze o declaraţie că se desolidarizează de mişcarea legionară. În urma refuzului său, a fost transportat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Din cauza unei pleurezii, a fost mutat într-un sanatoriu din Bucegi, de unde a fost eliberat în noiembrie 1938.
După ieşirea din lagăr, viaţa sa a continuat să fie zbuciumată, plină de datorii şi de necazuri. S-a dedicat preponderent temelor culturale: filologie, folclor, istoria şi filosofia religiilor, recenzii de carte. Eliade a fost constant preocupat de destinele României. Spre deosebire de Cioran, pentru Mircea Eliade tarele României nu erau atât de profunde încât să fie incurabile. Optimismul său în privinţa destinului României s-a aflat la antipodal viziunii sumbre a lui Cioran. 
În anul 1940, a părăsit România, ca ataşat cultural la Londra. Apariţia revistei „Zalmoxis” i-a crescut prestigiul internaţional, a primit scrisori de feli­citare de la savanţii italieni, germani şi americani. Mircea Eliade a fost numit secretar de presă pe lângă legaţia română din Lisabona, unde cinci ani au fost destul de rodnici pentru diploma­tul, eseistul, memorialistul, folcloristul, romancierul, filosoful culturii şi istoricul religiilor.
În anul 1945 a ajuns la Paris, unde s-a întâlnit cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Elena Văcărescu şi l-a cunoscut pe George Enescu. După Nicolae Iorga, a fost singurul român invitat să ţină cursuri la Sorbona. A trăit modest, ca un student, în Cartierul Latin. În anul 1946, atunci când i s-a oferit cetăţenia fran­ceză, a refuzat-o. În 1949, în librăriile pariziene a apărut monumentalul „Tra­tat de istorie a religiilor”. În 1948, a cunoscut-o pe Christinel Cotescu, marea dragoste a vieţii sale.
 În 1956, a fost invitat să ţină cursuri de istorie a religiilor la Chicago. Au urmat călătorii, conferinţe, congrese. Şase luni în America, alte şase luni în Europa. Trei decenii cât a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago au constituit pentru Mircea Eliade apogeul celebrităţii. În vreme ce era publicat chiar şi în Polonia socialistă, în România a fost interzis multă vreme.
În anul 1976, la Universitatea Sorbona din Paris, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. A publicat „Tratat de istorie a credinţelor şi ideilor religioase”, în trei volume, la Editura Payot în Franţa şi a proiectat „Enciclopedia religiilor”, în 16 volume, apărută postum, în Statele Unite ale Americii, în 1987.
În 16 decembrie 1985, biroul cabinetului său de lucru a luat foc. Au ars cărţi, manuscrise, corespondenţă. Marcat profund, la câteva luni a făcut o congestie cerebrală. Tot atunci s-a constatat că avea cancer. Mircea Eliade a murit marţi, 22 aprilie 1986, la Chicago. Slujbe pentru odihna sufletului său au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial a avut loc în enorma Rockfeller Chapel din Hyde Park, campusul Universităţii din Chicago. În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O’Flaherty şi Ioan Petru Culianu au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârşitul vieţii: română, franceză şi engleză.

Notorietatea de care se bucură şi astăzi Mircea Eliade e susţinută de opera sa extraordinară: peste 30 de volume ştiinţifice, opera literară şi eseuri filozofice, traduse în 18 limbi, şi alte peste 1.200 de articole. Viaţa şi opera lui Mircea Eliade au suscitat interpretări, studii, recenzii sau monografii pe o foarte bogată paletă atitudinală: de la cele favorabile – chiar hagiografice – şi până la cele extreme de critice, demolatoare de „idoli”.

 

 

„În societăţile aşa-numite «primitive», orice secret este o primejdie. Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului şi colectivităţii”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.