• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 14 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 21 Septembrie , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân a fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Bal­cani.
Mircea ajunge să stăpânească un vast te­ritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche), relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.
În 1400, Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox. 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor mi­litar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada antiotomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din ca­valerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Du­năre din expediții de jaf în Transilvania.

În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în 1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I.



„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.
Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea, însă în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.
Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Țara Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Țepeș, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000. Populația era mai deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile târguri, și mai rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din documentele mănăstirilor se cons­tată existența unui număr important de sate în zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.
Potrivit cronicarului bizantin Chalko­kondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în majoritate țărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci (Ar­­geș, Târgoviște, Severin, Bistrița, Bu­­zău, Târgu Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pi­tești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar și un folnog. Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generație după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea va­lorii moșiei vândute. Pe o treaptă infe­rioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor. Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau mănăs­tirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boierești au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și mijloacele de răsplată de care dispunea domnul.
Moneda Țării Românești era ducatul de ar­gint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantități de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obișnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meșterul monetar care le-a bătut. Ducații de tipul I au pe avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducații de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă din aramă amestecată cu argint.
A fost emisă de asemenea și monedă mă­runtă, numită ban, care prezintă pe avers stema dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu brațe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier.
Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu orașul Brașov. Cel mai important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați să-l urmeze, făcea legătura între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgo­viște și Târgșor. Ei mai puteau opta ca destinație finală pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în special arme, și erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri de sulinare și heleștee etc.). În schimb Țara Românească exporta mai mult produse agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce brașovenii aveau voie să-și desfacă produsele în partea răsăriteană a țării, sibienilor le revenea apusul.
Mircea inițiază în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i atrage pe negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepția celei din Târ­go­viște), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Toto­dată, negustorii lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă orice marfă oriunde în țară. Singura condiție im­pusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din 1403. În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu prin care condițiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar și de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din acest oraș este precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt menționate mărfurile aduse și se interzice exportul argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre, precum și cu statele italiene (mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceștia din urmă Țara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri) și exporta ceară, miere, blănuri etc.

 

 

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.