• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 14 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 25 Mai , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Ion Antonescu

Ioan BOTIŞ

Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882, la Pitești. Provenea dintr-o familie de militari. A urmat cursurile primare și gimnaziale în orașul natal, iar în 1898 s-a înscris la Școala pentru fii de militari din Craiova, al cărei absolvent a devenit patru ani mai târziu, fiind șef de promoție. Tot ca șef de promoție a absolvit Școala militară de infanterie și cavalerie din București, după care a revenit la Regimentul I Roșiori. Antonescu s-a distins în timpul răscoalei din 1907 când, în fruntea unei subunități a regimentului, a reușit să oprească înaintarea țăranilor răsculați din Galați, fără a trage un foc de armă. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. La scurt timp însă, a ordonat la Galați deschiderea focului împotriva unui grup de două sute de țărani aflați în drum spre negocieri la oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a doisprezece oameni.
În anul 1908, Ion Antonescu a fost avansat la gradul de locotenent. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-1913) cu gradul de căpitan, după care a urmat un stadiu la Marele Stat Major (1911-1912) și Școala de observatori aerieni (1912-1913). În timpul celui de-al doilea război balcanic a fost șef al biroului operații al Diviziei 1 Cavalerie. În timpul primului război mondial a fost numit în funcția de șef birou operații al Armatei de Nord. În 1916 a fost avansat la gradul de maior. În această perioadă Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragma­tic, executant meticulos și dur. Duri­tatea sa i-a adus porecla de „câinele roșu”, care provenea de la părul său blond spre roșcat. Pentru contribuția la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii ungare (1919), locotenent colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a.
În martie 1920, oul prim-ministru ge­neralul Averescu l-a propus pe Anto­nescu ca atașat militar la Paris. Propu­nerea a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al observatorului militar al Franței la București, generalul Victor Pétin, care îl descria drept personalitate negativă, „extrem de orgolios, șovin și xenofob”. Antonescu a obținut totuși acest post în anul 1922, după care, în perioada 1923-1926 a fost atașatul mi­litar al României în Franța, Belgia și Marea Britanie.
După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), secretar gene­ral al Ministerului Apărării Naționale (1928), subșef al Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat în 1937 general de divizie și numit ministru al Apărării în guvernul condus de Octavian Goga.
Ion Antonescu a făcut parte din dele­gațiile României la o serie de conferințe internaționale (Paris, Londra, Geneva) și l-a însoțit pe Nicolae Titulescu la unele reuniuni diplomatice importante din acea perioadă, cum a fost aceea a reparațiilor de război.
În timpul regimului carlist a intrat în dizgrația regelui și i s-a fixat domiciliu forțat la mănăstirea Bistrița, din nordul Olteniei. Ion Antonescu a reapărut pe scena publică în contextul creat de pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit președinte al Consiliului de Miniștri și învestit cu puteri depline. În seara zilei de 5 septembrie, Anto­nescu i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. A doua zi, Carol al II-lea a abdicat și s-a expatriat, cedând tronul fiului său, Mihai I. Antonescu
i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu a preluat efectiv conducerea statului și a format un guvern alături de Mișcarea Legionară, alătu­rând România puterilor Axei. Ajuns la conducerea statului, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile (conduse de Eugen Cristescu, un antilegionar convins) și a respins constant pre­tențiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier a fost loială guvernului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în același timp de mișcarea legionară ca de o contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o eventuală nesupunere.
În timpul celor patru luni de guvernare mixtă corupția a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de Parlament. Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de control pu­blic. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, elimi­narea separării puterilor în stat, desființarea instituțiilor democratice și conducerea prin decrete-legi.
La 21 ianuarie 1941 a fost declanșată rebeliunea legionară, Antonescu ordo­nând reprimarea acesteia două zile mai târziu. Întreaga putere în stat i-a revenit lui Ion Antonescu, care a decis intrarea României în cel de-al doilea război mondial pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei. În august 1941, Ion Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. După eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Antonescu a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală. Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare. Principala sa sursă de pu­tere și principalul său sprijin a fost armata, deoarece Antonescu nu a fost ales prin vot electoral exprimat de na­țiune iar participarea partidelor politice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă.

Înfrângerea de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu să se intereseze de o cale de ieșire din conflict. Diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a accepta o capitulare necondiţionată, mareșalul a fost arestat. Destituit de regele Mihai I, a fost predat inițial spre pază comuniștilor, apoi dus în Uniunea Sovietică. În aprilie 1945 Antonescu a fost readus în România, iar la 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București.

La 1 iunie 1946 a fost executat prin îm­puș­care la închisoarea militară Jilava. Pentru a evita pelerinajele, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neștiut.

 

 

Procesul mareșalului

 

După interogatorii dure, Antonescu şi colaboratorii săi au fost duşi în faţa Tribunalului Poporului. Acest tribunal, după cum arată o serie de specialişti, era destul de îndoielnic, format din personaje cu viziune politică clară, jurişti neexperimentaţi sau pur şi simplu oameni luaţi de pe stradă.

Cei care l-au judecat pe Antonescu au fost Voitin Voitinovici de 28 de ani care a condus completul, dar şi de acuzatorii Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, un judecător adus din Timişoara, şi Dumitru Săracu, un fost bucătar. De altfel, acest tribunal a fost constituit ad-hoc. Unul dintre cele mai importante capete de acuzare împotriva lui Antonescu a fost alianţa România cu Germania nazistă. Mai precis, Antonescu a fost acuzat că a băgat ţara în război de partea naziştilor şi participând la „dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”, se arăta în acuzaţiile Tribunalului Poporului. 

Totodată, Tribunalul Poporului l-a acuzat pe Antonescu că a condus dictatorial în perioada 4 septembrie 1940-23 august 1944 şi că a subjugat ţara Germaniei naziste pe care a alimentat-o cu resurse pentru desfăşurarea războiului. Mai mult decât atât, Tribunalul Poporului a arătat că majoritatea liderilor politici din aceea perioadă au avut legături cu Antonescu şi erau subjugaţi politic naziştilor de la Berlin. Al doilea mare cap de acuzare a fost acela al crimelor contra umanităţii şi politica rasială a regimului Antonescu. Mai precis, Tribunalul Poporului spune că regimul Antonescu se face vinovat de uciderea şi deportarea evreilor, ţiganilor şi a altor rase indezirabile. Că Antonescu ar fi dorit purificarea etnică a României şi a declanşat românizarea forţată prin uciderea şi deportarea celor de altă rasă sau naţionalitate.

„Aţi deportat pentru că aţi transplantat în România şi aţi aplicat aici teoriile urii de rasă ale hitlerismului. Aţi transplantat într-un pământ care nu primea o buruiană străină, buruiana urii de rasă”, i-au reproşat membrii Tribunalului Poporului mareşalului Antonescu.  Mai precis, acuzatorii se refereau la masacrele contra evreilor de la Odessa, trenurile morţii de la Iaşi, despre deportările evreilor şi romilor în Transnistria într-un soi de lagăre de exterminare. Antonescu a fost pus să răspundă pentru masacrele de la Iaşi şi Odessa, dar şi pentru noţiunea de „curăţire a terenului”, adică o amplă mişcare de epurare etnică. Acuzatorii au adus ca probe inclusiv declaraţii ale lui Antonescu.

În privinţa alianţei cu Germania nazistă, Antonescu a replicat încă de la primele audieri că nu avea de ales. Rapturile teritoriale prin Dictatul de la Viena şi Pactul Ribbentrop Molotov, erau un semnal de alarmă, spune acesta. Totodată Antonescu preciza că luptând cu Germania contra ruşilor, putea eli­bera Basarabia, urmând ca Hitler să-i ofere şi restul teritoriilor pierdute, ca recompensă. Totodată, Antonescu spune că a încercat mai multe variante. „Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, preciza Antonescu în faţa Tribunalului Poporului. 

În ceea ce priveşte politica rasială, Antonescu spune, pe de o parte, că a fost constrâns în anumite situaţii de Germania nazistă, dar şi că s-ar fi exagerat mult cifra deportaţilor şi ucişilor. Totodată, Antonescu s-a apărat spunând că uneori deportările au fost pentru siguranţa evreilor din Basarabia şi Bucovina, dar şi din motive militare. Pe romi i-ar fi mutat pentru a menţine ordinea. „Dacă evreii din ţara românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu”, preciza Ion Antonescu, susţinând, în apărarea sa, că nu ar fi respectat toate dispoziţiile naziştilor. 

Personalitatea şi acţiunile lui Antonescu rămân şi astăzi un subiect controversat, care tinde să devină tabu. Părerile sunt împărţite. Cel puţin pentru politica rasială, pentru evreii şi romii morţi, Antonescu primeşte şi astăzi critici. Mai ales este respinsă ideea că Antonescu ar fi încercat să-i salveze pe evrei.

 

 

Execuția lui Ion Antonescu
 

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuție a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conținutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului și să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârșite de condamnați. În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 și să se lege condamnații la ochi și de stâlpul de execuție, toți au declarat că „vor să stea cu fața către grupa de execuție și nelegați, cu excepția condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

„După îndeplinirea tuturor formalităților de mai sus - raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu - la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuție executarea. Conformându-se dispozițiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul , care s-a executat cu arme de tip militar”.

„În urma salvei - avea să raporteze și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici - au căzut toți la pământ. În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână și a strigat: „Domnule, nu m-ați omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu și Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat ca „cei executați dădeau încă semne de viață”. În acest context, comandantul grupei de execuție „a executat loviturile de grație, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezulta că „în Constantin Vasiliu s-a tras și cu arma fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împușcați, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici. Trupurile neînsuflețite au fost incinerate.

 

 

Ultima scrisoare a Mareşalului Ion Antonescu, trimisă de la Jilava soţiei sale, Maria, cu o zi înainte de execuţie şi cu doua zile înainte de a împlini 64 de ani:

“Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge.

Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, Maria Antonescu, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre.

Suprema voinţă a decis altfel.

Am fost un învins, au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi.

Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.

Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti.

Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.

Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţisez cu dragoste.

Nici o lacrimă!

31 Mai 1946 (Jilava)

ION”

 

 

 

„Am dorit şi am visat, am luptat şi am îndurat, am fost bârfit şi am fost lovit, fiindcă am vrut să pun în mâinile tale vânjoase, cea mai bună armă; în sufletul tău cinstit, cea mai înflăcărată credinţă; în inima ta curată, cel mai viforos avânt; pe corpul tău trudit, cea mai simplă dar nepătată haină; în credinţa ta nelimitată în destinele neamului, cele mai înflăcărate aripi; în privirea ta scrutătoare şi caldă, cea mai vie dintre icoane: Patria”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.