• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 11 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 14 Noiembrie , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Ilie Lazăr

Născut în Giuleşti (Maramureș), Ilie Lazăr s-a implicat de tânăr în mişcarea naţională a românilor transilvăneni, ajungând ca la 23 de ani să fie cel mai tânăr dintre delegaţii care au votat Unirea Transilvaniei cu România.

Participant la primul război mondial, după dezertarea din armata austro-ungară, a asigurat, în toamna anului 1918, ordinea în Cernăuţi, până la intrarea armatei române. În ianuarie 1919, a participat alături de armata română la luptele pentru eliberarea oraşului Sighet, fiind un bun cunoscător al zonei şi având experienţa frontului.
Stabilit în Bucureşti, în 1923, dar bucurându-se de simpatia şi sprijinul ţăranilor maramureşeni, a fost ales de trei ori deputat de Maramureş: în 1928, 1932 şi în 1937. În calitate de reprezentant al Maramureşului, a avut nume­roase intervenţii în plenul Adunării Depu­taţilor, solicitând adoptarea unor măsuri economice pentru a scoate din izolare această parte a ţării. La sfârşitul anilor ’30, în contextul apariţiei în legislaţia românească interbelică a primelor măsuri cu caracter antisemit şi a expansiunii mişcărilor de extremă dreaptă Ilie Lazăr a intervenit în favoarea populaţiei evreieşti din Maramureş.

Urmând politica promovată de Iuliu Maniu, pe care îl considera un adevărat mentor, Ilie Lazăr s-a pronunţat deschis împotriva regimurilor autoritare conduse de Regele Carol al II-lea şi Mareşalul Ion Antonescu, iar pentru atitudinea sa intransigentă a fost internat cu domiciliu forţat la Mănăstirea Turnu şi în lagărul de la Târgu Jiu. În septembrie 1944, a fost însărcinat din partea Consiliului de Miniştri să îndeplinească funcţia de comisar politic pe lângă Armata a IV-a, principala sa misiune era de a întreprinde primele măsuri de organizare a vieţii româneşti în oraşele eliberate și de a aplana eventualele neînţelegeri ivite între populaţia civilă şi armată. În calitate de membru în Comitetul Central Executiv al P.N.Ţ. a desfăşurat o activitate susţinută pe plan politic, fiind preşedintele organi­zaţiilor judeţene Hunedoara şi Mara­mureş. Totodată, la propunerea lui Ma­niu, a preluat conducerea Organi­zaţiei Munci­to­reşti a partidului la nivel naţional.
O nouă etapă în viaţa lui Ilie Lazăr a început odată cu instaurarea regimului comunist. Arestat în mai 1946, a fost condamnat cu o zi înaintea alegerilor din 19 noiembrie, la 7 luni închisoare corecţională. Rearestat la mijlocul lunii iulie 1947, în urma acțiunii de la Tămădău, reținut la Ministerul de Interne a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. Condamnat la 12 ani temniţă grea, a fost nevoit să suporte, timp de 17 ani, chinurile, neajunsurile şi umilinţele din închisorile şi coloniile de muncă din timpul lui Gheorghiu-Dej.
Fire dârză şi neînfricată, Ilie Lazăr nu pu­tea să se obişnuiască cu măsurile stri­c­te din penitenciar, fiind adesea pedepsit pentru încălcarea regulamentului (în cei patru ani petrecuţi în ,,închisoarea tăcerii” de la Râmnicu Sărat, a fost pe­depsit cu peste 70 zile de izolare).

Eliberat din colonia de muncă Peri­prava, la începutul lunii mai 1964, a fost trimis la Cluj, deoarece prezenţa sa în Capitală ar fi creat Securităţii mult mai multe probleme decât într-un oraş de provincie, unde putea fi mai uşor de controlat. După eliberare, dosarul personal de urmărire, deschis la sfârşitul anului 1959, în timp ce era internat în colonia de muncă Culmea, a fost transferat la Direcţia Regională Cluj a Securităţii, iar familia Lazăr a fost încadrată cu o întreagă reţea de informatori. Convorbirile, inclusiv cele mai banale amănunte casnice, au fost înre­gistrate şi transcrise, corespondenţa verificată, iar în anumite perioade a fost supus măsurilor de filaj, ce au constat în urmărirea pas cu pas a lui Ilie Lazăr şi a persoanelor cu care intra în contact, fotografierea şi identificarea acestora. Rămas văduv din toamna anului 1973, beneficiind de grija părintească a fiicei sale, Ilie Lazăr era bucuros de a-şi vedea nepotul crescând, iar acest lucru a însemnat o oarecare mângâiere, în pofida necazurilor pricinuite de grijile materiale cu care era nevoită să se confrunte întreaga familie.

Duşman neînduplecat al comunismului, în anii ’70, pe băncile din faţa statuii lui Matei Corvin din Cluj, continua să cri­tice abuzurile şi nedreptăţile regimului. Cu toate suferinţele îndurate, Ilie Lazăr a rămas până la moartea sa, în noiembrie 1976, fidel crezului său politic1.
Fragment din prima intervenţie a lui Ilie Lazăr (solicitare adresată premierului Iuliu Maniu în vederea sprijinirii ,,populaţiei sărăcite a Maramureşului”) în şedinţa Adunării Deputaţilor din 14 ianuarie 1929:
 
,,Am vizitat colonia de mineri Aninoasa care, aproape în întregime, este compusă din ţărani maramu­reşeni. Intrând în locuinţele lor şi stând de vorbă cu ei, am constatat că îndură cea mai neagră mizerie posibilă, deşi după însăşi spusele inginerilor lor, sunt cei mai harnici muncitori şi cu toate că sunt în permanent contact cu diferite elemente, ei îşi păstrează credinţa, portul şi toate obiceiurile strămoşeşti aduse de acasă. Această extraordinar de tristă situaţie a ţăranilor maramu­re­şeni, al căror liber ales sunt, m-a îndemnat să îl rog pe domnul pre­şedinte să supună chestiunea Mara­mureşului, care este tot atât de gravă ca aceea a moţilor, examinării minuţioase a Consiliului de Miniştri şi să se găsească o grabnică soluţie pentru salvarea acestui popor, păs­trător al tuturor obiceiurilor şi credinţelor strămoşeşti. (…) Ţăranul maramureşean înţelege greutăţile mari prin care trece ţara, el nu cere milă, ci muncă. Cere ca Maramureşul, izvor nesecat în bogăţii naturale, să nu fie jefuit, ci raţional exploatat. Statul, care deţine aproape jumătate din pădurile seculare să le pună în exploatare sistematică şi raţională. A doua ocupaţie principală a ţărănimii maramureşene este creşterea vitelor, aşa că şi încurajarea acestei ramuri a economiei naţionale se impune, şi anume prin crearea de păşuni comunale şi alpine şi prin permiterea păşunatului în pădurile unde nu fac pagube, iar ca vitele să aibă preţ ar fi de dorit să se înlesnească prin reducerea de tarif vamal. Să se ia măsuri ca Salinele din Ocna Şugatag şi Coştiui să se exploateze, asigurând prin aceasta şi o existenţă mai omenoasă muncitorimii miniere. Maramureşul fiind regiune muntoasă, iar ocupaţia principală a ţărănimii fiind lemnăritul şi creşterea vitelor, alimentele trebuie importate, deci cerem o reducere pe C.F.R. pentru această hrană a poporului. Cerem şi încurajarea industriei casnice, iar pentru a scoate din mizerie populaţia se impune repararea podurilor şi a drumurilor existente şi înfiinţarea de noi şosele şi linii ferate. Este ştiut că Maramureşul fiind complet izolat de restul ţării, nu este accesibil decât trecând prin teritoriul cehoslovac, aşa că începerea construirii unei linii ferate care ar lega Maramureşul de ţară se impune nu numai din punct de vedere economic ci şi strategic; afară de aceasta ar mai fi de muncă la multe mii de braţe muncitoare. Guvernele care s-au perindat au şi făcut planuri pentru construirea acestor linii, fie între Sighet-Baia Mare sau Sighet-Cavnic-Lăpuş-Gâlgău sau al treilea plan, Sighet-Bistriţa. Fiind aceasta de durată mai mare, se impune pentru moment prin o convenţie cu Polonia, o legătură de cale ferată cu Bucovina, prin teritoriul acestui stat vecin, până la punerea în circulaţie a liniei ferate, făcută în timpul războiului de către germani, Borşa-Iacobeni. Toate aceste urgente măsuri ar schimba în mare măsură viaţa economică a acestui ţinut. Acestea fiind în linii mari cele mai imperioase nevoi ale populaţiei maramureşene, socot de a mea datorie să vă cer, dle preşedinte, rezolvarea lor grabnică, iar prin spriji­nul d-voastră preţios de care ne-am bucurat şi în trecut, ar înceta o stare de fapt, intolerabilă în această provincie românească. Ajutând Maramureşul veţi contribui încă o dată la prosperarea întregii ţări”.
 
Andrea Dobeș, „Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic”, pp. 38-40.

 

 

Caracterizarea ziaristului american Reuben H. Markham, cores­pondentul în România al ziarului „Christian Science Monitor”:
 
„Datorită unei îndelungate experienţe politice şi a considerabilei sale ingeniozităţi, Ilie Lazăr ştia cum să-i captiveze pe ţărani. Se născuse în acele ţinuturi, într-o casă ţărănească, fapt care crea între el şi mulţime o legătură de fraternitate şi solidaritate. În plus, era frumos, plin de viaţă, cu o înfăţişare de erou romantic. Avea un stoc de glume mult gustate şi cunoştea multe cântece îndrăgite de popor. Pe lângă toate acestea, avea un fel foarte simplu de a purta o discuţie cu mulţimea, aşa încât ascultătorii aveau impresia că sunt aşezaţi, împreună cu el, în jurul unei mese discutând de la egal la egal cu un erou faimos”.
Reuben H. Markham, „România sub jugul sovietic”,
Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, p. 414.

 

În ultimul cuvânt din cadrul procesului, rostit în şedinţa din 10 noiembrie 1947, Ilie Lazăr, după ce a menţionat că se consideră nevinovat pentru acuzaţia de a fi încercat constituirea unui guvern în exil, precizând că ,,ar fi fost o imoralitate să-mi las familia, la care ţin atât de mult, şi să trec peste hotar, să mă dau, vezi Doamne, peste cap, că sunt minis­tru într-un guvern peste hotare”, a încheiat cu un mesaj adresat mentorului său politic, Iuliu Maniu:
,,Când veţi trece în deliberare, să vă însoţească gândul ţăranului din Maramureş: Doamne ajută dreptatea, iar pentru acela pe care, pe vremuri, marele român dr. N. Lupu l-a numit ctitor de ţară [a utilizat această combinaţie pentru a evita folosirea sintagmei acuzatul Iuliu Maniu, unica formulă de adresare permisă de preşedintele completului de judecată-n.n.], am să-i declar toată stima, dragostea şi devotamentul meu, până la moarte”.
Andrea Dobeș, „Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic”, p. 216.

 

Măcinată de dorul tatălui, arestat în urmă cu cinci ani, timp în care familia nu a primit nicio veste despre situaţia sa, la 12 iulie 1952, Lia Lazăr a compus o emoţionantă scrisoare. Ea nu a fost trimisă niciodată, întrucât adresa destinatarului era necunoscută fa­miliei. Scrisoarea s-a păstrat şi exprimă durerea unei tinere abia trecută de douăzeci de ani, care nu ştie nimic despre tatăl ei, nici măcar dacă acesta mai era în viaţă:
 
,,Dragă Tată! Mi-a fost întotdeauna frică să mă opresc mai mult cu gândul la tine. Şi asta nu din puţină iubire, ci din multă, prea multă, nespusă iubire. Şi nici nu ştiu dacă am făcut bine acum că m-am apucat să-ţi scriu. Aşa de tare mă doare să vorbesc cu alţii despre tine, şi de câte ori întâlnesc pe stradă cunoscuţi care au obiceiul să mă întrebe «Ce mai ştii de tata», mă ascund, caut
să-i ocolesc. Nu ştiu ce mă doare mai tare: faptul că trebuie să le răspund că nu ştiu nimic, sau însăşi amintirea depărtării tale şi uşurinţa cu care alţii pot întreba şi pot trece peste răspuns. Ştii, am căutat parcă şi eu să mă amăgesc şi să trăiesc în vis, să nu vreau să văd realitatea. Mâine se vor împlini cinci ani de când ţi-am scris ultima scrisoare. Nici nu ştiu dacă ai mai apucat să o citeşti. Atunci eram înaintea evenimentului 38, plini de nădejde. Acum suntem într-un obosit, resemnat şi acceptat după. Mi-aduc aminte de despărţirea noastră. Ştii, sunt clipe când numai în fotografii te recunosc.
Ce grei sunt anii. Tată, uneori îmi trece prin minte groaznicul gând că tu nu mai eşti. Atunci, cui îi scriu? Unui om de dincolo. Nu, tată, nu poţi să nu mai fi. Şi chiar dacă nu ai mai fi aici, eşti dincolo şi trăieşti. Şi eu am dreptul să stau de vorbă cu tine, oriunde ai fi. Mi-aduc aminte de vacanţele copilăriei noastre când ne plimbam pe dealuri după ciuperci şi mă miram de tine cum te gândeai mereu la câte ceva şi uneori uitai
să-mi răspunzi. De serile acelea lungi când ne cântai Leiber roşu, Leiber verde sau Duios şi trist cântă mierla prin păduri. Când stăteam
pe genunchii tăi şi mâncam împreună, neuitata noastră păpară cu ceapă şi slănină şi atâtea multe alte amintiri”.

Andrea Dobeș, „Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic”, p. 236-237
 

 

După revenirea din domiciliul obligatoriu de la Făgăraş, familia Lazăr a locuit în Cluj, aproape opt ani, la surorile Elena şi Silvia Mailatescu, mutându-se apoi într-o locuinţă situată la subsol. Mara Lazăr, soţia fostului deputat de Maramureş, povestea că rudele nu au vrut să le primească, spunând: „Ne compromiţi, pentru că eşti soţia lui Ilie Lazăr”. Episodul revenirii lui Ilie Lazăr la Cluj, în mai 1964, a fost povestit de fiica sa, Lia Lazăr, într-un interviu de la începutul anilor ’90:
 „Tata trebuia să ajungă la Bucureşti, pentru că avea buletin de Bucureşti. Dar un colonel de securitate i-a spus: «De ce vreţi să mergeţi la Bucureşti? Duceţi-vă la Cluj, la fiica dumneavoastră. Ea este măritată are un copil, are şi căţei, soţul are o vilă foarte frumoasă. Vă duceţi la fata dumneavoastră». Şi când a sosit, în ziua de 12 mai în 1964, bunica, mama şi cu mine ne aflam într-o pivniţă la subsol, închiriată de la nişte cunoscuţi, iar loc pentru tata nu mai era, căci într-o odaie şi o bucătărie nu încăpeau patru paturi. Atunci am închiriat o altă pivniţă, în care se ţineau legume, cartofi, sfeclă, morcovi, ce mirosea îngrozitor. Am cumpărat un radiator şi acolo a dormit tata o vreme. Fireşte că toaleta era la capătul coridorului, dar era fericit că e acasă”.
AICOSIMS Interviu cu Lia Lazăr-Gherasim, caseta nr. 890 I-II.


 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.