• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 15 Octombrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 11 Mai , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Gheorghe Marinescu

Gheorghe Marinescu s-a născut la 28 februarie 1863, în București, într-o familie modestă. Orfan de tată, Marinescu a fost îndrumat, la insistențele mamei, din cauza situației financiare precare, să devină preot. S-a înscris la Seminar, apoi la Școala Politehnică.

În anul 1882, după absolvirea Seminarului Central, Gheorghe Marinescu s-a înscris la Facultatea de Medicină din București, unde l-a avut profesor pe Victor Babeș. Cu sprijinul lui Victor Babeș, în al cărui laborator de Anatomie Patologică și Bacte­rio­logie începuse să lucreze ca preparator, și-a continuat studiile, începând cu anul 1889, la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpe­trière condusă de Jean-Martin Charcot. Aici i-a cunoscut pe Pierre Marie, cu care va întreține strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski și Fulgence Raymond. În Franța, Gheorghe Ma­rinescu a lucrat și la Spitalul Hotel-Dieu.
Mai târziu a lucrat cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. și cu Emil du Bois-Raymond din Berlin. Încurajat de Pierre Marie, a prezentat în 1890 în Berlin, la un congres internațional rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie.
Între 1890 și 1896 a întreprins călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia și Italia. În 1897, a susținut la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul „Mâna suculentă în sirin­gomielie”. În același an, întors în țară, a primit funcția de șef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pan­telimon; un an mai târziu a fost numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultății de Medicină din București. Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Cons­tantin M.Po­pescu, a realizat primul film științific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”.

Marinescu a menținut un contact strâns cu foștii lui colegi de la Paris și cele mai multe dintre lucrările lui au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkin­soniană la un pacient cu leziuni ale „substantiei nigra” a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în de­mons­trarea rolului acestei formații în patogeneza parkinsonismului.

În anul 1906, Gheorghe Marinescu a fost ales membru al Academiei Ro­mâne, unde a rostit discursul de receptive „Progresele și tendințele medicinii modern”. În anul 1909 a apărut la Paris monografia „La Cellule nerveuse”, cu o prefață elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramon y Cajal. În studiul celulei nervoase, Gheorghe Marinescu a folosit metode bazate pe cele mai recente descoperiri ale fizicii și chimiei din vremea lui. Astfel, prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale structurii neuronului. De asemenea, a folosit metode experimentale ca transplantul și culturile de țesut nervos. Prin metoda degenerărilor retrograde a contribuit la cunoașterea localizării unor formații nervoase, ca nucleul nervului pneumogastric, al nervului facial etc.
Gheorghe Marinescu a devenit din ce în ce mai cunoscut și apreciat în cercurile științifice de specialitate internaționale; în 1912 a fost ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. În 1919, clinica de boli nervoase s-a mutat la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici, Gheorghe Marinescu s-a înconjurat de o echipă de colaboratori valoroși, care vor constitui nucleul Școlii Românești de Neurologie.
A întreprins cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate au apărut în numeroase lucrări precum „Cercetări histo-chimice asupra fermenților oxi­danți în fenomenele vieții” (1924), „Bă­trânețe și reîntinerire” (1929), „Re­flexele condiționate” (1935, împreună cu Arthur Kreindler), „Tonusul muș­chilor striați” (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Şișești, Oskar Sager și Arthur Kreindler, prefațată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), „Determinism și cauzalitate în domeniul biologiei” (1938). În afara monografiilor, a publicat peste 1.000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese și reuniuni științifice, la care de multe ori a fost raportor principal.

Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histo­chimice și electrofiziologice în cerce­tarea științifică. Rețin atenția contri­buțiile sale originale asupra unor fe­nomene ca troficitatea reflex, cromatoliza, neuronofagia, degenerescența retrograde ca urmare a secțiunii axo­nilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.

Gheorghe Marinescu a fost și un foarte prețuit profesor. În prelegerile sale aducea întotdeauna idei noi și dezvolta ipoteze de perspectivă. Cei care l-au cunoscut spun că, la prima vedere, apărea ca un sfinx, enigmatic, tăcut, impresionant. Însă, dacă i se câștiga încrederea, devenea comunicativ, spiritual și simpatic, având o fină ironie.
În 1925, la aniversarea a 100 de ani de la moartea lui Charcot, dintre toți discipolii acestuia, Gheorghe Marinescu a fost ales să evoce personalitatea marelui maestru. Dintre studiile sale de neurologie chimică sunt de menționat descrierea Reflexului palmo-mentolier în afecțiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) și izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos cunoscute în literatura de specialitate sub numele de Sindrom Marinescu-Sjoegren.
Gheorghe Marinescu a uimit întreaga lume medicală prin contribuția sa asupra inovării neurologiei, aplicând cele mai noi descoperiri ale fizicii și chimiei, dar și metode experimentale proprii. S-a bucurat de admirația și pre­țuirea unor mari personalități ale epocii, cum ar fi histologul și psihologul spaniel Santiago Ramon y Cajal, laureat al Premiului Nobel, dar și al lui Au­guste Lumière, inventatorul cinematografului.

Opera științifică a lui Gheorghe Marinescu este de referință și astăzi, fiind consultată atât de student, cât și de medici. În ultimii zece ani de activitate, Gheorghe Marinescu și-a îndreptat atenția asupra studiului fiziologiei și fiziopatologiei sistemului nervos, folo­sind printre primii din lume metoda encefalografică, precum și metoda reflexelor condiționate în studiul isteriei, epilepsiei, afaziei și nevrozelor.
La 15 mai 1938, Gheorghe Marinescu a murit la București. „Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aș voi să supăr pe nimeni, dar ade­vărul totuși trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Țară Românească”, scria Gheorghe Mari­nescu în testamentul său.
 

 

Înainte de Alzheimer

Cu nouă ani înainte ca Alois Alzheimer să cerceteze tulburările de memorie ale pacienților lui, neurologul roman Gheorghe Marinescu și patologul francez Paul Oscar Blocq identificaseră deja leziunile din creier care stau la baza lor. În anul 1892, ochii lui Blocq și ai lui Marinescu au văzut pentru prima oară plăcile senile, acele leziuni care anunță bolile senile. Din păcate, cei doi nu au asociat, la momentul respective, plăcile senile, niște acumulări între neuroni, nici cu îmbătrânirea, nici cu demența.
Marinescu și Blocq au observat aceste acumulări la un caz de epilepsie. De abia șase ani mai târziu, în 1898, Emil Redlich a corelat plăcile cu o afecțiune numită de el scleroza militară (în două cazuri de dementă senilă). Și de abia 14 ani mai târziu, în 1906, Alois Alzheimer a descris pentru prima oară plăcile descoperite de Marinescu și de Bloch în cazul unui pacient de 51 de ani cu un comportament ciudat și cu pierderi de memorie pe termen scurt, diagnosticat apoi cu demență presenilă.
În februarie 1896, la numai trei luni de la descoperirea razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen, Gheorghe Marinescu a reușit să realizeze mai multe radiografii de craniu și să identifice radiografic osul sfenoid (cu formă de fluture cu aripile întinse, din partea central a bazei craniului).

 

Autorul primului film științific din lume

„E ceva straniu în aceste imagini. Ceva desprins parcă dintr-un film Dadaist sau suprarealist, un fel de exercițiu construit la limita absurdului. Până la urmă cum ar putea fi catalogată înșiruirea unor secvențe în care un domn, îmbrăcat într-o pijama de culoare deschisă, merge de la un capăt la celălalt al cadrului de filmare? Sau niște bătrâni, dezbrăcați complet, care se târăsc de la stânga la dreapta, primul ajutându-se de un baston, în timp ce ceilalți se străduiesc cu dificultate, să-l urmeze? În fine, ce sens ar avea să prezinți într-un film o femeie care se deplasează cu aceeași greutate ca și predecesorii, ținându-și piciorul stâng depărtat de corp, de parcă ar exersa pasa cu latul într-un meci de fotbal?
Toate aceste imagini fac parte dintr-o trilogie cinematografică, realizată în perioada 1889-1901. Orașul era București, iar decorul, ce semăna mai degrabă cu o curte tipică a unei gospodării din cel mai îndepărtat ungher al României, era actualul Spital «Sfântul Pantelimon» din Capitală. În spatele camerei se afla un medic și profesor, cunoscut în acel moment în cercurile intelectuale din București, invitat la conferințe prin Europa și citat în lucrări de specialitate. Numele său era Gheorghe Marinescu. Iar cele două minute și șase secunde, durata integral pe care se întind cele trei filme, este conside­rate și astăzi unul dintre momentele de grație ale invenției cinematografiei.
Filmele lui Marinescu sunt construite pe un șablon. Titlul, prezentarea în mișcare a pacienților suferinzi și, la final, modul în care aceștia se deplasează la finalul tratamentului. O cameră fixă și niște oameni bântuind cadrele, organizați ca la o piesă de teatru, târându-se la fel. Din când în când, figura lui Marinescu apare pe ecran, ghidând câte un bolnav sau ajutând un altul. Decorul este auster, iar singurul personaj ce mai apare în cele două minute filmate, în afara doctorului și a pacienților, este o femeie îmbrăcată într-un costum popular.”
Mihai Mincan

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.