• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 21 Februarie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 19 Ianuarie , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Dr. vasile lucaciu

Tatăl lui Vasile Lucaciu a fost cantorul Mihai Lucaciu din satul Apa, care conducea şcoala confesională greco-catolică românească din sat. Bunicul său, Vasile, a fost iobag, iar străbunicul său a purtat numele de Luca. Numele familiei Lucaciu provine de la transformarea numelui de botez Luca, al străbunicului, în numele de familie Lucaciu. Vasile Lucaciu a mai avut un frate, Alexandru.

Între anii 1862 şi 1866 a frecventat primele clase secundare la Gimnaziul de Stat din Baia Mare. Vasile Lucaciu a fost cel mai bun elev al şcolii ­băimărene, aşa că după ce a încheiat perioada de studii aici, tatăl său l-a înscris la gimnaziu. Un an a fost elev în clasa a V-a secundară la liceul din Ungvar, locuind la unchiul său, profesorul de teologie Nicolae Toth, ajuns mai târziu episcop de Eperjes. Neputând suporta rigurozitatea şi orientarea filoma­ghiară a unchiului său, Vasile Lucaciu l-a rugat pe tatăl său să îl mute.
Iniţial, tatăl său a vrut să-l transfere la Satu Mare, dar Vasile Lucaciu a insistat să meargă la Oradea, la Liceul Ordinului Premonstratens. Neavând bani pentru această călătorie, mutarea la Oradea părea imposibilă. Dar Vasile Lucaciu a pornit pe jos spre Oradea, mâncând pâine goală şi dormind în clăi de fân găsite în drum sau sub cerul liber. Ajuns la Oradea, Vasile Lucaciu s-a întreţinut cu greu, dând lecţii bucătarului de la Episcopia Romano-Catolică. Liceul Premonstratens din Oradea a constituit pentru Vasile Lucaciu o mare deza­măgire, mai ales din cauza disciplinei foarte dure la care a fost supus acolo.

Decepţionat de liceul pe care-l alesese,
l-a abandonat şi s-a înrolat voluntar în armata austro-ungară. Lumea şi mai dură pe care a descoperit-o, care solicita şi mai multă disciplină, l-a adus la dispe­rare. Vasile Lucaciu a apelat la tatăl său pentru a-l scoate din armată, ceea ce a acesta a reuşit, însă cu mari eforturi financiare. Eliberat din armată, Vasile Lucaciu a dat examen pentru clasa a VI-a de liceu şi a participat la concursul pentru stipendiile acordate de Episcopia greco-catolică română, pe care l-a câştigat. Cu banii din această stipendie a plecat la Roma.

În perioada 1868-1870 a urmat cursurile Institutului Sf. Atanasie din Roma, obţinând în anul 1870 titlul de doctor cu „Magna cum laude” în filozofie. În acelaşi an s-a reîntors în ţară, dar după un an s-a aflat din nou la Roma pentru aprofundarea studiilor. În 1874, a absolvit Seminarul Teologic din Gherla, s-a căsătorit cu Paulina Şerbac din Potău, judeţul Satu Mare, şi a fost hirotonisit preot. Paulina a fost fiica unui preot român sărac. Cei doi au avut cinci copii: Vasile Cicerone Vergiliu, Epaminonda, Maria Veturia, Vasile Romulus şi Tulia.
Prima slujbă pe care a primit-o Vasile Lucaciu în ţară a fost cea de preot în satul Sâncraiu, unde a păstorit vreme de trei ani. În acest timp a colaborat cu publicaţiile româneşti Gazeta Tran­sil­vaniei, Foaia Poporului şi Tribuna, tot atunci intrând în legătură cu condu­cătorii românilor din Transilvania: dr.Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Aurel Suciu şi Teodor Mihali.
Ajuns profesor de religie la Satu Mare, Vasile Lucaciu a desfăşurat o activitate intensă, începând cu insistenţă să ceară introducerea limbii române în gimnazii şi licee. A făcut în acest sens nume­roase intervenţii pe lângă guvernul maghiar şi a scris o serie de articole în ziarele româneşti care apăreau la Braşov, Arad, Sibiu şi Blaj. Efectul obţinut a fost contrar celui aşteptat. În loc să obţină ceea ce şi-a dorit, Vasile Lucaciu şi-a atras ura colegilor ma­ghiari şi a autorităţilor statului maghiar. Dar legile în vigoare în acea perioadă spuneau că profesorii sunt inamovibili, aşa că orice obstacole administrative i se puneau, pe cale legală Vasile Lucaciu nu putea fi înlăturat din şcoală. Totuşi, pentru a-l scoate din liceul sătmărean şi a-l îndepărta de zonele locuite de români, ministrul Instruc­ţiunii, Trefort Agoston, i-a propus postul de secretar general al ministerului, pentru care trebuia să se mute din Transilvania în Ungaria propriu-zisă.
Realizând capcana în care era atras, Vasile Lucaciu a refuzat categoric postul propus, spunând: „Guvernul nu are atâtea milioane, pentru cari eu să decid să părăsesc poporul român şi să mă înstrăinez de neamul meu.” A doua zi a fost trimis la Lucaciu, de către ministru, episcopul Ioan Szabo de Gherla, cu mi­siunea de a-l convinge să plece de la Satu Mare. Acesta a reuşit să îl convingă arătându-i lui Lucaciu că dintr-o poziţie la minister ar putea să facă mai multe pentru români decât de la gimnaziul din Satu Mare. Lucaciu a acceptat, dar a fost numit până la urmă nu secretar general al ministerului Instrucţiunii, ci profesor la Losoncz, în Ungaria. Timp de un an şi-a făcut datoria la Losoncz, dar văzând că nu se mai întâmplă nimic a demisionat şi fără a mai aştepta răspunsul ministrului a plecat direct la Gherla.
Ajuns la Gherla, i-a cerut episcopului Ioan Szabo o slujbă ca preot, chiar şi în cea mai săracă parohie, cu singura condiţie ca aceasta să fie românească. Ca urmare, a fost numit preot în satul Şişeşti, din Maramureş. Din anul 1885 a activat ca preot paroh greco-catolic în Şişeşti, unde a ridicat o biserică monu­mentală sfinţită la 15 august 1890, dedicată unirii tuturor românilor.

La propunerea dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu a fost ales membru în Comitetul Partidului Naţional Român din Ardeal, în rândurile căruia a rămas până la moarte. Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat prin articole scrise în ziarele româneşti şi prin discursurile ocazionale ţinute cu prilejul peregri­nărilor sale prin Ţara Moţilor şi a Maramureşului. În această perioadă şi-a câştigat imaginea de profet al românilor, ajungând să fie foarte iubit de ţăranii români. Activitatea sa de propagandă pro-românească nu putea rămâne neobservată de autorităţile maghiare, care în scurt timp l-au arestat, în urma unei întruniri ţinute la Tăuţii de Jos. A fost condamnat la închisoare de Tribunalul din Satu Mare şi aruncat în temniţă, unde a fost foarte prost tratat, în speranţa că va muri.

În anul 1892 a fost condamnat din nou pentru un delict de presă, pentru că scrisese un articol în Tribuna, în favoarea unor ţărani bătuţi de jandarmi. Abia ieşit din închisoare, a fost acuzat că ar fi pus la cale explozia casei notariale din Ferenzei, cu toate că autorul era cu totul altcineva, şi anume notarul comunal, cu care nu avea nici o legă­tură. Vasile Lucaciu a fost condamnat la două luni de închisoare şi amendă de 50 de florini, apoi pedeapsa i-a fost majorată la patru luni de închisoare.
După eliberare, dr.Vasile Lucaciu a fost unul dintre românii care au semnat Memorandumul din 1892. Trei sute de delegaţi români au fost aleşi pentru a prezenta Memorandumul la Viena împăratului, Vasile Lucaciu conducând delegaţia. Împăratul a refuzat să se întâlnească cu delegaţii şi să primească Memorandumul, trimiţându-l guvernului maghiar, care a dezlănţuit prigoana împotriva petiţionarilor.
Vasile Lucaciu a fost închis din nou, la Szeged. După eliberare a fost urmărit în permanenţă de autorităţi, i s-a cenzurat corespondenţa şi a fost izolat pentru a nu mai putea comunica cu nimeni. Mai mult, episcopul Ioan Szabo, făcând jocul autorităţilor, l-a suspendat din postul de preot al satului Şişeşti. Vasile Lucaciu a a făcut apel la papa de la Roma, care a numit o comisie ce i-a dat dreptate lui Lucaciu şi l-a pedepsit pe episcop.
În anul 1894 a fost implicat în procesul memorandiştilor. Procesul în care semnatarii Memorandumului au fost acu­zaţi de negarea autorităţii maghiare şi de solicitarea independenţei Transilva­niei, i-a adus cei mai mulţi ani de în­chisoare (cinci) dintre toţi condamnaţii. Prin intervenţia directă a lui Carol I, aceştia au fost eliberaţi, după un an de temniţă, în anul 1895.

În anul 1907, Vasile Lucaciu a fost întemniţat din nou la Szeged, pentru că a împărtăşit în scris ideea de liberate naţională. În acelaşi an, Comitetul Naţional l-a propus pentru a fi candidat la deputăţie în circumscripţia electorală Beiuş, judeţul Bihor, contra candidatului guvernului, contele Tisza. A fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beiuş în parlamentul de la Budapesta, din partea Partidului Naţional Român. Primul discurs al lui Vasile Lucaciu în parlament a avut ca subiect cererea de drepturi pentru românii din Transilvania, în admi­nistraţie, justiţie, învăţământ etc.

Împreună cu Octavian Goga, a trecut în Regatul României după începutul primului război mondial, unde a militat intens pentru aliarea ţării cu puterile Antantei, pentru a putea realiza întregirea Ro­mâ­niei. Tot în acest scop a îndeplinit, trimis de guvernul român, misiuni de prezen­tare a poziţiei române în privinţa situaţiei inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar. Conform memoriilor arhiepisco­pului Raymund Metzhammer, Lucaciu ar fi stat în spatele arestării lui Ioan Bălan, protopopul unit al Bucureştilor (mai apoi episcop), în vara anului 1916.
Pentru că i se motiva că guvernul ro­mân aşteaptă să vadă ce face Italia, Vasile Lucaciu a plecat în această ţară, unde a desfăşurat ample acţiuni de propagandă pentru intrarea acestei ţări în război de partea Antantei, sperând că România, văzând exemplul, va face la fel. Revenit în ţară după intrarea Italiei în război de partea Aliaţilor, Vasile Lu­caciu a fost ales preşedinte al Ligii Cul­turale, membru în Federaţia Apărării Naţionale, desfăşurând o activitate şi mai intensă pentru ca România să intre în război pentru eliberarea Transil­vaniei.
Vasile Lucaciu a pornit la mobilizarea românilor ardeleni, foşti soldaţi austro-ungari, pentru a constitui regimente de voluntari care să lupte în armata română pentru eliberarea Transilvaniei. A avut din nou succes, mii de voluntari ardeleni, din rândurile prizonierilor din Rusia, formând regimente şi alătu­rându-se armatei române. După această reuşită, Lucaciu a plecat în Statele Unite ale Americii, pentru a susţine cauza românilor.
În anul 1918 Vasile Lucaciu a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, Vasile Lu­caciu a primit, la propunerea Con­siliului Dirigent, funcţia de ministru în acesta, fără portofoliu, el aflându-se încă la Roma. Acest gest a reprezentat recunoaşterea eforturilor depuse de Leul din Şişeşti pentru realizarea Marii Uniri.
La alegerile din 1919 a fost ales deputat de Baia Mare în Parlamentul României din partea Partidului Naţional Român. Una dintre cele mai importante pro­puneri ale sale ca deputat român a fost legată de reforma agrară. El sfătuia ca marile proprietăţi să nu se fărâmiţeze excesiv, ci să fie date ţăranilor care să le lucreze în asociere, pentru a avea câştiguri mai bune sau în caz contrar măcar să i se asigure ţăranului român mijloacele necesare de producţie, fără de care nu putea lucra eficient pământul cu care fusese proaspăt împroprietărit. Vasile Lucaciu a editat Revista Cato­lică, primul periodic apărut în limba română în Baia Mare. A publicat în această revis­tă articolul anti-eminescian „Emi­nescu şi biserica catolică”.

Pe motive de sănătate s-a retras din viaţa politică, dar stăruindu-se pe lângă el, s-a lăsat convins să candideze din nou din partea Partidului Naţional Român pentru un post de deputat, în iarna anului 1922. A fost înfrânt prin falsificarea voturilor şi chiar a fost agresat fizic de către un contracandidat. După acest eveniment,
s-a retras din viaţa politică, trăind în izolare, uitat de majoritatea celor pentru a căror drepturi naţionale luptase.
După o boală care l-a ţinut la pat circa trei luni, dr.Vasile Lucaciu a murit în noaptea de 22 noiembrie 1922, în casa sa din Satu Mare. A fost înmormântat la biserica din Şişeşti, judeţul Maramureş. În semn de recunoştinţă, prim-ministrul Ionel I.C.Brătianu l-a decorat post-mortem cu Ordinul „Steaua României” în grad de mare comandor. De asemenea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu l-a avansat, post-mortem, la rangul de vicar episcopesc.

Activând ca scriitor politic, printre altele în Gazeta de Transilvania şi Obser­va­torul, iniţiator şi semnatar al Memoran­dumului şi lider al Partidului Naţional Român, a avut se suferit în repetate rânduri represiunea autorităţilor de la Buda­pesta. În perioadele în care a fost deţinut politic, românii ardeleni i-au dedicat în semn de preţuire şi solidaritate un cântec: „Doina lui Lucaciu”.
    

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.