• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 16 Octombrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 14 Septembrie , 2018

Mari personalități din istoria românilor. Avram Iancu

Avram Iancu a venit pe lume în satul Vidra de Sus, în anul 1824, într-o familie de moţi înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situaţie materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureş. În primăvara anului 1848, Avram Iancu a promovat examenul de avocat, însă revoluțiile care au cuprins continentul european i-au pus în valoa­re calitățile de lider politic și militar mai degrabă decât cele juridice.
În preajma izbucnirii revoluţiei făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora şi-a câştigat o mare popularitate.
Punerea greoaie în practică a legii pri­vitoare la desfiinţarea iobăgiei în Tran­silvania, refuzul guvernului revolu­ţio­nar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transil­vaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu a devenit con­ducătorul oştii ţărăneşti antirevolu­ţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de „craiul munţilor”.
Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munţilor Apuseni. În vara anului 1849 a efectuat o şedere de 10 luni la Viena, unde a ţinut legătura cu autori­tăţile imperiale austriece.
Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atât forţele revoluţionare ale maghia­ri­lor, cât şi pe cele ale românilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat la Şiria pe 13 august 1849.
În anul 1852 tânărul împărat Franz Jo­seph a întreprins o vizită în Transil­vania, agenda călătoriei fiind stabilită de Felix Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei. La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munţii Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra şi a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu
s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulţumit că nu este primit pe loc în audienţă, Avram Iancu a iscat o altercaţie cu şeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulte­rior a refuzat să primească decoraţia acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluţio­narilor maghiari.

După încheierea agitaţiilor postrevolu­ţionare, Avram Iancu a profesat o vreme ca avocat. Sfârşitul vieţii sale este obscur. Se spune despre el că în ultimii ani de viaţă perinda prin câr­ciumi într-o fază dificilă de alienare mintală. Dar fostul prefect Axente Sever care i-a fost prieten apropiat spu­ne că: „… De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu de aproape, nu i-a cunoscut aspiraţiu­nile şi dorinţele şi nu şi-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădinţa lui în nebunie, l-am avut şase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu
mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală…”.
Autorităţile nu au încetat însă să îl moni­torizeze şi să îi urmărească acţiunile cu mare atenţie, mai ales din pricina po­tenţialului de a provoca agitaţii publice.
În cursul anul 1872 starea sănătăţii lui Iancu s-a agravat din ce în ce mai mult. În primăvara acestui an a fost internat timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii. Tusea îl chinuia conti­nuu şi nu era chip să o oprească. Spre sfârşitul lunii august, Iancu a plecat spre casa preotului Toma Faur din Valea Bradului, pentru a petrece acolo câteva zile. După aceea a plecat înapoi spre Baia de Criş, unde a murit scurt timp. Avram Iancu s-a alăturat strămo­şilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand. A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din loca­litate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată.
Certificatul de deces al eroului Avram Iancu este de fapt o datare din perioada 29 august - 1 septembrie 1872, con­semnată în Protocolul Morţilor al Parohiei Ortodoxe Române Vidra de Sus. Această a fost scrisă de preotul local Vasile Gomboşiu, care consemna decesul lui Avram Iancu pe 29 august 1872 şi înmormântarea acestuia la 1 septembrie 1872. La numărul curent 42 din respectivul protocol, preotul a notat la numele celui decedat „Avram Iancu, Eroul Românilor”, care la dată decesului avea 48 de ani şi era „june”. Vasile Gomboşiu a specificat că decedatul a fost împărtăşit, iar moartea a fost „firească”.
Corpul neînsufleţit al marelui erou a fost depus pe catafalc în casa lui Ioan Simionaşiu, asesor la sedria orfanală. Comitatul Zarand, cu o populaţie covârşitor românească, a decis să îi facă funeralii naţionale, ca unui „mort al naţiunii”. Va fi înmormântat la Ţebea pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile, ma­ghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. La ceremonial au partici­pat, printre alţii, şi foştii camarazi de arme ai lui Iancu, prefecţi şi tribuni care supravieţuiseră timpului şi persecuţiilor autorităţilor austriece: Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Ni­colae Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Prohodul a fost cântat de treizeci şi şase de preoţi, în frunte cu protopopii Mihălţeanu şi Balint. O coloană uriaşă de oameni a condus cortegiul funerar de la Baia de Criş la Ţebea, întinzându-se pe câţiva kilometri. Treizeci şi şase de preoţi au slujit la slujba de înmormântare a lui Iancu.
La mormântul eroului a rostit o înflăcărată cuvântare avocatul din Baia de Criş, George Secula. Referindu-se la biografia eroului spunea că „s-a născut şi a crescut la munte, în aerul necorupt şi infectat de pasiunile şi şarlataniile lumii, toată puterea inimii sale ardea pentru libertatea naţională, pentru fericirea patriei”.
În cuvântul său George Secula a insistat asupra ideilor şi principiilor revoluţiei europene – libertate, egalitate, naţiona­litate. Libertatea este acea scânteie pusă „în dorul şi inima omului cu menirea de a arde încontinuu ca focul vestal, este atât de divină, încât atingerea sau mărginirea ei, sacrilegă prin sine însăşi, devine răzbunată cu amar. Nici un om mărginit în libertatea sa personală, fizică ori intelectuală n-a putut obţine vreodată rezultat de o operă demnă de Creaţiunea liberă şi admirată, e preţuită de contemporani ori posteritate, căci restricţiunea libertăţii produce numai bastarzi, cu cooperare străină, influen-ţată, ce nu poate a ne lua zborul către sublimitatea Creaţiunei, fiind omul creat liber şi nedependent, pe când în deplinul exerciţiu a acestei facultăţi, omul chiar şi în martiragiu, cu atât mai mult devine semizeu”.

În faţa sicriului a rostit un cuvânt de adio protopopul Zarandului, Nicolae I. Mihălţian. Protopopul Zarandului îşi începe cuvântul spunând: „Onorată, tristă adunare! Stăm astăzi la sicriul unui bărbat scump al naţiunii noastre, al unui fiu adevărat al poporului, al unei stele ce în splendoarea sa când era în zenit atâta lumină a vărsat în sânul naţiunii, atâta putere de viaţă a deştep­tat în inima ei, încât numai acela poate crede, care a văzut cu ochii săi proprii, acele evenimente etern memorabile
adânc scrise şi păstrate neşterse în amintirea poporului în toţi vecii”.
„În astfel de moment însemnat – continua protopopul Mihălţian – când amorul de naţiune şi recunoştinţa ne-au adunat să petrecem la cele eterne pe un astfel de fiu al poporului trebuie să ne reculegem şi să concentrăm toate pute­rile sufletului nostru ca să privim mai serios starea în care ne aflăm”. Proto­po­pul cere asistenţei să-şi întipărească în memorie memorabilele cuvinte rostite de Avram Iancu: „Nu m-am luptat pentru cruci şi favoruri, ci pentru eliberarea naţiunii mele”.
Arborarea drapelului naţional, precum şi evocarea faptelor lui Avram Iancu şi referirea la momentul Horea a alertat autorităţile maghiare. Corespondenţi de presă au relatat gravitatea acestor fapte în ziarele maghiare. Guvernul de la Bu­dapesta cere întreprinderea unei anchete.
Ministerul de interne cerea, prin nota nr. 4.435 din 19 septembrie 1872, prefectului comitatului Zarand, să între­prindă o anchetă asupra celor întâmplate cu ocazia înmormântării lui Avram Iancu. La 22 septembrie 1872, prefectul cerea verbal pretorului Veress Albert să raporteze asupra acţiunilor demonstrative petrecute cu prilejul înmormântării lui Avram Iancu, fostul conducător montan din anii 1848-1849. Chiar decedat, Avram Iancu le dădea fiori.

A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi. Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donată preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu. Placa marmură albă de pe mormântul lui Avram Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931. Cei care au pus această placă sunt renumiţii istorici Gheorghe I. Brătianu şi Constantin C. Giurescu. Ea a fost sculptată de Gheor­ghe M. Cantacuzino şi poartă inscripţia: „Craiului Munţilor. Naţiunea Română întregită în hotarele ei fireşti şi unită în spiritul libertăţii. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”.
Avram Iancu odihneşte lângă Gorunul lui Horea, ultima sa dorinţă, exprimată în testamentul său, fiind ca din averea rămasă de la el să se ridice o Facultate de Drept pentru români, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câştige drepturile naţiunii române. De altfel, testamentul acestuia din 1950 său începe cu o frază rămasă în istorie: „Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd naţiunea fericită”.­

 

 

„Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împli­nite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi consi­derat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”…
- astfel şi-a motivat Avram Iancu gestul de a refuza medaliile împăratului

 

 

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, că după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”.

Avram Iancu

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.