Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Marţi , 1 Decembrie , 2020

Maramureşul şi Marea Unire: Cronologia unui eveniment istoric

de Gazeta de Maramures

Cu toată ameninţarea mitralierelor ungureşti, în 22 noiembrie, se ţine la Sighet o impunătoare adunare naţională, cu peste 10.000 de participanţi, care a proclamat alegerea comitetului „Sfatului Naţional Român”, compus din 34 de intelectuali, în frunte cu dr. V. Chindriş ca preşedinte. La această adunare au fost aleşi şi delegaţii care urmau să-i reprezinte pe maramureşeni la marea adunare de la Alba Iulia.

 

 

„A fost ziua cea mai frumoasă, cea mai aleasă a Maramureşului românesc”, aşa cum arăta ziarul Sfatul, organul Consiliului Naţional ro­mân din Maramureş: „S-au adunat români din toate satele comitatului, ca la un semn, cu steaguri, cu cocarde în tricolor românesc. Eram adunaţi 5-6.000 de oameni, fieştecare cu dor sfânt în inimă. Cu dorul arzător de a arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască vii­torul, ştie să-şi aleagă oamenii şi mai ales vrea să dovedească că stă ca o stâncă pe lângă Marele Sfat Naţional Românesc. Buna orânduire ce o am ţinut cu toţii a fost ca în poveste. Chiar şi străinii au recunoscut că ne-am purtat cu toată cinstea. Însufleţirea a fost la culme. Cuvintele ce s-au spus toate erau rupte din inima noastră”.

În cadrul acestei manifestări înăl­ţătoare a fost ales comitetul Sfatului Naţional Român, în frunte cu Vasile Chindriş. Acelaşi ziar arată că: „Şi când părintele din Săpânţa, Balea, l-a jurat pe preşedintele sfatului comitatens, dr. Vasile Chindriş, sub steagul şi pe steagul românesc, bucuria ne-a fost fără margini. Lacrimi în ochi şi bucurie pe feţele tuturora vestea că se împlineşte visul neîmplinit al moş-strămoşilor noştri”.
Odată constituit, Consiliul Naţio­nal Român din Maramureş a desfăşurat o vastă activitate orga­nizatorică, sprijinind prin toate forţele alcătuirea consiliilor comunale şi gărzi naţionale române în întreg judeţul. Tot în 22 noiembrie a avut loc o adunare şi în Baia Mare. Preşedinte al Consiliului naţional român local din Baia Mare a fost ales avocatul Ioan Şavaniu, iar ca vicepreşedinţi: dr. Teofil Dragoş şi protopopul Ale­xandru Breban. La Vişeu de Jos
s-a constituit Consiliul naţional comunal şi Garda naţională în aceeaşi perioadă, cu prilejul unei mari adunări populare care a avut loc în localul şcolii din comună.
Cu aceeaşi hotărâre s-au întrunit şi românii din vechiul comitat al Chioarului, cu sediul la Şomcuta Mare. La adunarea din Şomcuta au participat şi mulţi ţărani şi intelectuali din satele apropiate: Buciumi, Văleni, Valea Chioarului, Buteasa.
Clocotul Unirii s-a resimţit şi în zona Târgu Lăpuş. În apelul adre­sat intelectualilor se arată că: „Sfatul organizat al neamului românesc vă cheamă imperios la o consfătuire pe ziua de 3 noiembrie 1918, la care să se aleagă consiliul naţional român, acuma când zbuciumul vremurilor ne-a adus suflul cald al libertăţii întregului neam românesc”. Din Consiliul naţional ales la această consfătuire au făcut parte Gavril Buzura, protopopul Ioan Olteanu, George Petrovan, directorul băncii Lăpuşana, Cle­ment Petrovan, dr. Ioan P. Olteanu, dr. Iuliu Meca, precum şi un număr de 6 ţărani.

În localităţile cu populaţie mixtă, ca Baia Sprie, Sighet, Târgu Lă­puş, Baia Mare, Seini, au luat fiinţă şi consilii naţionale maghiare.
În cartea „Maramureşul şi Unirea” se arată că: „Prin toate satele prin care treceau, delegaţii au fost primiţiu cu multă însufleţire de populaţie, cu urale şi strigăte de bucurie: «Trăiască România! Vrem unire cu ţara». În Baia Sprie, con­voiul de căruţe, peste 200 la număr, a fost aşteptat de întreaga populaţie a oraşului, care, în frunte cu protopopul a ţinut să întâmpine maramureşenii. Şi, în acest scurt popas, mulţimea a început să murmure: «Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României»”.
În Baia Mare, delegaţia a fost întâmpinată în piaţa din centrul oraşului, de Consiliul naţional român, în frunte cu dr. Teofil Dragoş, şi de celelalte delegaţii sosite din sudul judeţului. În acea zi, practic, Baia Mare a reunit delegaţiile şi aspiraţiile românilor din zona Izei, Marei, Vişeu, Lăpuş, Someş şi Tisa.
A doua zi, trenul purta spre Alba Iulia inimile însufleţite ale atâtor soli ai poporului român, hotărâţi să realizeze în fapt visul strămoşilor.
Emoţionanta zi de 1 decembrie şi şirurile nesfârşite de delegaţi care curgeau spre Alba Iulia sunt evocate de un articol memorabil inti­tulat „Învierea”:
„A sosit plinirea vremii! Azi, stea dulce şi ferme­cătoare, îţi cunoaş­tem taina! Azi ştim ce-ţi era legată venirea! Azi, cei cărora le aduci spolie, sunt pregătiţi pentru primi­rea ta. Darul tău se revarsă nu numai asupra noastră, ci cuprinde cu razele ei alinătoare de dureri pe toţi cei ce-au suferit. Azi, venirea ta înseam­nă sărbătoarea tuturor celor asupriţi”.
La fel de impresionantă este şi des­crierea din ziarul „Sfatul”: „Şi noi alergăm cu toţii cu trup şi suflet la tine Albă Iulie, să rupem lanţurile ruşinoase ale robiei, să manifestăm singurul dor, de a dispune noi înşine asupra soartei noastre, de a fi liberi şi uniţi”.
Documentele vremii subliniază hotărârea fermă a maselor de a fi prezente la Alba Iulia pentru a decide soarta ţării: „Mânaţi de o pu­tere nevăzută, au plecat mii şi zeci de mii de oameni spre Alba Iulia. Au venit din toate colţurile locuite de români (...) ca un simbol, că de acum s-au sfărâmat graniţele vi­trege pe care zbirii noştri de ieri le credeau veşnice”. Trenurile soseau unul după altul la Alba Iulia, ticsite de oameni care cântau „Deş­teaptă-te române”, „Hora Unirii”, „Pe-al nostru steag”. Membrii C.N.R.C. sosiseră la Alba Iulia încă din 28 noiembrie . Pentru a doua zi era prevăzută o conferinţă preliminară a membrilor consiliului şi comitetului naţional. Con­ferinţa a avut loc a doua zi şi a durat până noaptea târziu, sub preşedinţia lui Ştefan Ciceo-Pop.
În cartea lui Filipaşcu se arată că, atunci când bătrânul Ciceo-Pop
şi-a terminat cuvântarea cu strigătul „Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa”, mara­mureşenii au protestat, strigând că ei n-au venit până la Alba Iulia să pună hotar la Tisa, ci au venit ca să împingă hotarul până la graniţa Galiţiei, ca România să cuprindă între hotarele ei şi Maramureşul românesc de peste Tisa. Oratorul a explicat că se referă numai la ţinuturile româneşti dinspre Ungaria şi că ţinuturile româneşti dinspre Galiţia, deşi situate dincolo de Tisa, vor aparţine României. Ca urmare, oratorul şi-a încheiat lă­mu­ririle date cu strigătul: „Tră­iască România Mare de la Nistru şi până dincolo de Tisa”.
Din amintirile preotului EMIL FUCEC
„Îmi vine greu să rememorez date şi fapte legate de primul război mondial. Şi aceasta pentru că acest război care a deschis cu lovituri de tun până şi ochii celor care mai trăiau în ultimele adieri ale romantismului, acest război pe care abia după aceea istoricii aveau să-i adauge atributul de «mondial», pentru mine a avut un prolog de tristeţe şi suferinţă. În 1914 mi-a murit soţia şi am rămas cu doi copii mici. Grijilor zilnice legate de creşterea pruncilor li se adău­gau cele izvorâte din conştiinţa mea de român maramureşean, conştiinţă vibrând la gândul unei posibile eliberări de sub dubla înjosire naţională şi socială la care era supus poporul nostru de către un imperiu în care numai austriecii şi ungurii păreau să aibă veşnice drepturi şi libertăţi. Şi tocmai când îndoielile noastre cu privire la intrarea României în război începeau să se risipească, pentru că oamenii politici înţelepţi de dincolo de munţi şi-au dat seama că un asemenea moment apare poate numai o singură dată în viaţa unui popor şi că unirea tuturor româ­nilor va cere jertfe nenumite, în aceste zile de după Sîntămărie, când ne ziceam că în acel an, 1916, vom apuca un Crăciun îm­preună cu toţi care suflau şi gândeau româneşte, atunci am fost obligat să mă înrolez în armata austro-ungară. Din acel moment, chinurile mele sufleteşti s-au înmiit, pentru că într-un fel chiar dacă nu mă găseam faţă în faţă cu soldaţii din armata română, am fost trimis în zona Kaşovia, sim­ţeam tot amarul participării silnice la o armată care se opunea idea­lurilor românilor, vedeam şi trăiam mizeria de pe fronturi şi, cum se întâmplă în asemenea ca­zuri, aveam sentimentul că tot acest calvar nu se va termina vreodată.
În toamna anului 1917, când re­voluţia din Rusia a înviorat speranţele de pace şi de libertate ale popoarelor, când apăreau tot mai des semnele nesupunerii la disciplina cazonă, am fost transferat la Timişoara. Aici am stat până în august 1918 când am fost trimis pe frontul din Franţa, la Sedan, unde se aflau contingente însemnate de soldaţi români.
M-am conformat ordinului primit. De ajuns la destinaţie însă nu am ajuns. La Strasbourg am aflat că armatele imperiale au suferit înfrângeri de nedescris şi că soldaţii organizaţi după naţionalităţi au hotărât să plece spre provinciile de baştină unde presimţeau, cu sensibilitatea oamenilor trăiţi patru ani în tranşee, că se vor întâmpla lucruri mari.
Cu chiu cu vai, luând cu asalt trenurile arhipline, am reuşit să mă întorc la Timişoara. Oraşul era în fierbere. Ordinea cazonă se spulberase luată de vântul revoluţiei. Şi azi, după 60 de ani, ţin minte cum după ce am coborât din vago­nul de marfă în care-mi aveam adăpost, un soldat din garnizoana oraşului s-a apropiat ameninţător de mine şi mi-a zis răstit: «Jos cu coroana!». Mi-am descoperit capul şi i-am dat chipiul. A tăiat cu un cuţit coroana, mi-a dat înapoi chipiul şi din cauza emoţiei n-am fost în stare să-i zic decât: «Mulţam».
Mai ţin minte că nu se găsea absolut nimic de mâncare. Bucătarii plecaseră spre casele lor şi valurile de soldaţi care se dădeau jos din trenuri, hămesiţi şi însetaţi, erau nevoiţi până când prindeam un alt tren să îndure ca şi mine o foame cum doar cei supuşi asediilor îmi închipui că au mai îndurat.
Cu căruţa, cu trenul, cu calul, ba chiar şi pe jos am ajuns nesperat de repede acasă, în Maramurăş. Ce pot să vă mai spun este că ştirile cele însemnate circulau ca purtate de vânt. Existau unii care lansau zvonuri înfricoşătoare despre viitorul naţiei româneşti: că ne va ocupa cutare sau cutare armată, că marile puteri nu vor accepta unirea tuturor românilor sau că dacă vom încerca prin propriile noastre pu­teri ne vom expune la represalii sângeroase. Dorinţa de înnoire era aşa de mare însă, încât nici o forţă a naturii nu i-ar fi putut opri din drum pe români. Ca şi alte popoa­re, noi ne dădeam seama că trebuie să acţionăm chibzuit «acum ori niciodată», cum ne învaţă şi frumosul nostru cîntec de libertate.
S-au ţinut adunări populare în tot Maramurăşul, adunări despre care aveam cunoştinţă îndeaproape. Formarea consiliilor naţionale româneşti, a gărzilor naţionale şi mai ales alegerea liberă, fără de constrângere a delegaţilor pentru adunarea de la Alba Iulia, sunt momente pe care nu le poate uita nimeni. În satul Giuleşti s-a ţinut o mare adunare populară, adunare cu oamenii de pe apa Marei, unde
s-au ales reprezentanţii acestor locuri pentru a pleca la Alba Iulia.
În total au fost aleşi 8 delegaţi printre care am avut cinstea şi onoarea să mă număr.
Era vreme ceţoasă de toamnă când urmând firul de apă al Marei am trecut Gutinul ajungând cu bine la Baia Mare. Aici ne-am întâlnit cu alţi delegaţi de pe Iza şi Vişeu, din Firiza şi Ferneziu. Tot la Baia Sprie am aflat că fuseseră deplasate la Baia Mare pentru a ne intimida trupe de secui. Dar nici nu ne-a păsat. Am cântat şi am jucat bucuroşi că Maramureşul este într-un gând şi într-o simţire cu toţi românii ardeleni.
La Baia Mare am ajuns pe întuneric, dar cu steaguri tricolore în frunte şi cântând fericiţi Hora Unirii. Odată s-au aprins luminile în fereşti şi muncitorii mineri au început a cânta împreună cu noi. Când am ajuns la hotelul «Ştefan» unde se aflau adunaţi corifeii din Baia Mare, unul mai precaut a ieşit afară şi ne-a strigat speriat: «Tăceţi, măi, că aicea-s secuii!». Atunci Lazăr Ilie a strigat: «Măi, să nu fim pitici şi să nu ne temem. Maramurăşenii nu se tem de nimeni şi de nimic în lumea asta».
Şi nici nu era cazul să ne fie teamă pentru că prin oamenii săi tot Mara­­murăşul mergea să voteze unirea.
Ne-am suit în tren fără de păs şi am plecat mai întâi la Cluj şi mai pe urmă spre Alba Iulia. Trenul mergea încet, mai stătea prin gări, era un furnicar de lume. Oamenii îşi făceau cruce văzându-ne, cu sarici miţoase, cu plete şi cu bărbi, înalţi ca brazii, toţi unul şi unul. Câte unul mai curajos ne întreba sfios: «- De unde sunteţi, măi uriaşilor? - Din Maramurăş, din Maramurăş!».
Şi cum vă spuneam, la Cluj ne-am unit cu clujenii şi am plecat mai departe. La Cucerdea, unde Garda naţională fusese dezarmată, ne-am dat jos din tren şi am repus Consi­liul naţional în drepturile sale. La Teiuş ne-am oprit din nou, am jucat şi am cântat cu oamenii care veneau cu trenurile la adunare. Eram atât de aproape de Alba Iulia! Şi totuşi unuia din cei care mergeau cu sufletul curat să pri­mească împărtăşania unirii nu
i-a fost dat să-şi vadă visul cu ochii. Gloanţele pornite dintr-o mi­tra­lieră l-au omorât pe loc pe bărbatul
despre care aveam să aflăm că îl chema Ion Arion. Într-un fel am avut noroc. Dacă gloanţele îl ajungeau pe mecanic, ne duceam în văzduh cu toţii.
În Alba Iulia dacă am sosit ne-am aşezat într-o şcoală unde am stat până în zorile zilei când într-o vreme de ploaie amestecată cu zăpadă am plecat la adunare. Noi cei de pe Mara şi de pe Cosău
ne-am pus lângă tribuna de unde a vorbit episcopul Iuliu Hossu, care a povestit tot ce s-a petrecut în adunarea deputaţilor.
Mulţumiţi că s-a făcut treabă bună am pornit îndărăt spre casă. Vestea unirii ne-a depăşit în iuţeală şi cei de acasă ne-au întrebat mulţi ani la rând cum a fost drumul spre Alba Iulia şi cum au fost cele petrecute acolo.
Anii au trecut cu bucurii şi necazuri, după cum oamenii îşi rânduiesc soarta. Azi până şi mie care am 91 de ani acele vremuri îmi par un vis din cartea de poveşti a istoriei. Unirea ni se pare firească pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului, împlinirea ei în urmă cu 60 de ani este hotarul pentru a cărui apărare nici o jertfă nu a fost şi nu va fi vreodată zadarnică”.

 

 

„Mânaţi de o pu­tere nevăzută, au plecat mii şi zeci de mii de oameni spre Alba Iulia. Au venit din toate colţurile locuite de români (...) ca un simbol, că de acum s-au sfărâmat graniţele vitrege pe care zbirii noştri de ieri le credeau veşnice”.