Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 30 Aprilie , 2012

Legendarul „voivod” Ştrifundă

de Mândru de Maramureş

În 1945, « Congresul Poporului din Maramureş » a încercat să alipească judeţul nostru la Ucraina Subcarpatică. Dacă un primar înţelept n-ar fi strigat : « Mama este una şi aceasta este România », astăzi probabil am fi vorbi ucraineană şi am trece în România pe bază de viză. Gavrilă Mihali Ștrifundă a schimbat istoria Maramureşului, demonstrând că maramureşenii sunt oameni curajoşi, de onoare şi, mai ales, patrioţi.

 

După Banat şi Moldova, Maramureşul a fost a treia provincie aflată în pericol de a fi smulsă din trupul României. Deşi eliberat de sub horthyşti de Armata a 4-a română, sovieticii au introdus şi aici un regim de ocupaţie, numind ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc. Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko s-a instalat la Sighet şi a aprobat cererile ucrainelor îndreptate către Stalin, care solicitau alipirea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică.

Cererea era susţinută şi de presa pro-sovietică, aşa că, în scurt timp s-a creat un adevărat curent de opinie, tot mai vehement şi tot mai insistent, care dorea dezlipirea Maramureşului din Patria-mamă.

Ameninţaţi de o nouă stăpânire străină, maramureşenii au pregătit în 5 martie o adunare la Sighet. Fiecare comunitate şi-a trimis învăţătorii şi preoţii. Iar în centrul manifestării se afla primarul Borşei, Gavrilă Mihali Ștrifundă, care cerea demiterea lui Odoviciuc, anularea cererii abuzive de alipire a Maramureşului şi U.R.S.S. şi numirea unui prefect român.

 

Când primarului Borşei i se cere să contrasemneze cererea de alipire a Maramureşului la URSS, post factum, Mihali răspunde că nu el, ci comunitatea trebuie să decidă pe ce drum vrea să meargă; iar ca să afle răspunsul, să vină duminică când borșenii se vor pronunţa. La „referendum” borşenii au spus „NU”, iar Mihali i-a susţinut. Se spune că, la auzul cuvintelor lui Ștrifundă, delegatul « Congresului Poporului din Maramureş », care a venit să dea « vestea bună » a alipirii la U.R.S.S. ar fi răspuns că : « Dacă Borşa nu vrea să adere, dacă vă încăpăţânaţi, nici nu e nevoie. Ne putem uni şi fără Borşa. Dar vom pune graniţa la Valea Hotarului, vom ridica un zid înalt şi atunci veţi muri aici sufocaţi, izolaţi în munţi, fără legături cu nimeni”.

Primarul nu credea în referendumuri organizate pe timp de război! Şi adunarea borșenilor nu numai că a răspuns NU alipirii la URSS, dar a şi cerut conducere românească pentru Maramureş. Ameninţările delegaţilor "Congresului comitetelor poporului" veniţi la adunare, nu i-a frânt, ci dimpotrivă. Primarul a organizat câteva mii de voluntari, unii mai tineri au fost instruiţi să poarte arme, ceilalţi în detaşamente pedestre şi de cavalerie, alţii însărcinaţi cu aprovizionarea, şi peste o săptămână au plecat din Borşa spre Sighet, la începutul lui martie, să rezolve problema.

 

Potrivit studiilor legate de rezistenţa armată anticomunistă din România : « celor din Borşa li s-au adăugat ranii din satele de pe văile Izei şi Vişeului. Celor din Borşa li s-au adăugat ţăranii din satele de pe văile Izei şi Vişeului. În fruntea coloanei, călare, mergea Gavrilă Mihali-Ştrifundă. La Dragomireşti, coloana s-a oprit şi a fost trimisă o delegaţie din trei membri care să discute cu reprezentanţii Comisiei Aliate de Control şi ai Comandamentului sovietic. Răspunsul a fost negativ. Ştrifundă cu borşenii lui înarmaţi au evitat conflictul deschis şi s-au întors. Ceilalţi au mers până la Vadu Izei, unde podul era aruncat în aer de ungurii în retragere. Acolo, oamenii lui Odoviciuc, în uniforme sovietice, au deschis foc de arme de pe malul opus. Au căzut câţiva români. Au început arestările. Se urmărea prinderea conducătorilor. Gavrilă Mihali-Ştrifundă, s-a dus la Cluj, unde a reuşit să ajungă la Petru Groza şi să-i înmâneze un memoriu ». În 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit şi s-a refugiat în Ucraina. Dar a început totodată urmărirea şi arestarea celor care au participat la mişcarea pentru integritatea ţării. Unii s-au refugiat în munţi, alţii s-au ascuns în podul unor case. Pentru a-l sili să se predea şi pe conducătorul mişcării, Gavrilă Mihali Ștrifundă, securitatea i-a arestat băiatul, student la Cluj. În puşcărie, fiul lui Ștrifundă s-a îmbolnăvit de TBC, şi în 1948 a decedat.

 

În aceeaşi perioadă, printr-un şiretlic, a reuşit să fie prins şi Gavrilă Mihali Ștrifundă de Manole Bodnăraş, şi dus la Malmaison, pe Calea Plevnei. Nu se ştie cum, la scurt timp, Mihali scapă de închisoare şi ia calea munţilor. Însă, şantajat cu preţul vieţii fiicei sale, Lucreţia, se predă de bună voie autorităţilor în toamna anului 1948. Fiica sa a fost arestată şi pusă să redacteze o scrisoare, prin care îi cere să se predea de urgenţă autorităților. Nu a putut rezista ideii arestării unui copil în locul său şi s-a predat. A fost condamnat la 1 an şi 6 luni de muncă silnică în lagărele de la Canal. Este rearestat, fiind condamnat la 8 ani de închisoare.

Din cauza condiţiilor inumane de detenţie şi a bătăilor, moare în 1961, în închisoarea Botoşani, în « condiţii neelucidate ». 

 

 „În primul rând nu cred că toţi maramureşenii au hotărât să adere la Ucraina Subcarpatică. Şi apoi, dacă atâta amar de veacuri n-am pierit şi am stat aici neclintiţi ca munţii care ne înconjoară, nici de acum încolo nu vom pieri ! Dacă veţi înălţa un zid la Valea Hotarului credeţi că ne veţi despărţi de ceilalţi fraţi ? Nu ! Nu cred ! Borşa-i mare, borşenii-s mulţi ! Voinţa noastră-i şi mai mare, avem atâta tărie şi voinţă, încât vom străpunge pietrosul şi tot vom ajunge la mama noastră, România. Pruncul nu poate fi despărţit de la sânul mamei sale. Mama este una, şi aceasta e România !” – Gavrilă Mihali Ștrifundă.

 
Cererea comitetului judeţean către Stalin
 
În ziarul « democrat » Poporul, din 7 februarie 1945, apare scris cu litere de-o şchioapă, pe prima pagină : « Trăiască unirea Maramureşului cu Uniunea Sovietică » şi cererea comitetului judeţean a poporului din Maramureş către mareşalului Stalin în care, populaţia pro-rusă se plângea de « cotropirea » românilor şi îşi exprimau fidelitatea faţă de « prea-iubitul părinte » : « Privirea noastră am îndreptat-o întotdeauna numai spre Răsărit, căci de acolo am aşteptat eliberarea şi mântuirea. Poporul nostru de veci doreşte să se unească cu poporul ucrainean de dincolo de Tisa ».