Lovitura de Stat de la 18 Brumar şi Consulatul

Ioan BOTIŞ

De fapt, lovitura de stat a fost pregătită nu de Bona­parte, ci de abatele Sieyes, unul dintre Directori, de teama unei întoarceri la iacobinism, iar lovitura de stat a fost finanţată de un bogat furnizor al armatei, Collot, cu suma de două milioane de franci. Succesul loviturii de stat din 18 Brumar s-a datorat şi sprijinului pe care cercurile burgheziei şi ale noilor proprietari funciari susţinuţi de armată l-au acordat generalului Bonaparte. Aşa se face că, în dimineaţa zilei de 18 Brumar, acei membri ai forului legislativ francez care simpatizau cu puciul şi-au avertizat colegii despre iminenţa unei conspiraţii iacobine, convingându-i să se retragă la Saint-Cloud, la vest de Paris. Însărcinat cu protecţia lor a fost nimeni altul decât Napoleon Bonaparte. În acelaşi timp, Sieyes şi Roger Ducos au demisionat din funcţia de directori, iar Talleyrand l-a convins pe Barras să facă la fel. Cei doi directori iacobini, Gothier şi Moulin, au refuzat să-şi depună mandatul; primul a fost arestat, al doilea a reuşit să fugă.

Fără să se lase intimidaţi, membrii celor două Consilii legislative au continuat să lucreze, la Saint-Cloud, până când în sala de şedinţe a pătruns Napoleon, însoţit de soldaţi, care le-a strigat deputaţilor: „Revoluţia s-a sfârşit!” S-a petrecut atunci un fenomen curios: încolţit de deputaţii furioşi, huiduit şi fluierat, Napoleon a suferit o criză pseudo-epileptică şi a leşinat, fiind salvat doar de intervenţia în forţă a grenadirilor, anunţaţi că generalul lor este ameninţat de un grup de deputaţi turbulenţi. Sub conducerea generalului Murat, soldaţii au pătruns în sală şi i-au alungat pe recalcitranţi, punând astfel practic capăt Directoratului. Ascensiunea lui Napoleon începuse.

Rivalii politici au fost marginalizaţi. Printre aceştia s-au numărat generalul Jourdin, autorul legii serviciului militar obligatoriu, generalul Moreau, un regalist, şi generalul Bernadotte, care a fost adoptat de regele Suediei. Dintre cei trei consuli, Napoleon Bona­parte a fost numit prim-consul. Atribuţiile sale au fost prevăzute de Constituţia anului VIII adoptată prin referendum la sfârşitul anului 1799, redactată şi de Napoleon. Primul Consul avea puteri extinse, prin limi­tarea puterii legislative. Consulii exer­citau puterea executivă, dar dispuneau  şi de dreptul de iniţiativă legislativă. Nu exista vot de investitură, astfel că mi­niştrii şi consulii nu erau responsabili din punct de vedere politic.

Parlamentul era alcătuit din patru camere. Procesul legislativ era divizat în Consiliul de Stat (format din cincizeci de membri numiţi direct de primul consul şi care elabora proiecte de legi) şi Senatul (care verifica constitu­ţio­na­litatea legilor şi modificarea consti­tuţiei) şi Consiliul Legislativ (care adopta şi respingea proiectele de legi). Consultarea electorală s-a realizat printr-un sistem cenzitar. Cetăţenii care se bucurau de mai multe drepturi civice alegeau trei tipuri de liste: la nivel comunal, la nivel departamental şi la nivel naţional.
Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franţei. Prin reformele sale, Napoleon a pus bazele Franţei de azi. Statul francez avea însă nevoie de resurse financiare pentru a duce războaie, Franţa rămâ­nând cel mai populat stat după Rusia şi cel mai bogat. A  fost necesară o re­formă fiscală pentru asigurarea colec­tării impozitelor, fiind lansat cadastrul. A apărut şi figura perceptorului. A fost creat Ministerul Poliţiei, cu patru de­par­tamente, a căror şefi dădeau raportul ministrului Fouche, iar acesta Primului Consul. În acest mod s-a reuşit impu­nerea cenzurii, s-au făcut arestări ale opozanţilor regimului şi au fost exilaţi scriitorii incomozi. 
În anul 1800, a fost înfiinţată Banca Franţei, care va avea monopolul asupra emiterii monedei naţionale, francul. Napoleon a impus prefecţi în fruntea departamentelor, continuând politica de centralizare. Justiţia a fost reformată, fiind create tribunale la diverse nive­luri, în fruntea acestora situându-se Tribunalul Suprem, care nu era independent, deci separaţia puterilor în stat nu era respectată. În 1804, a fost emis Codul Civil bazat pe respectarea libertăţilor individuale, promovându-se familia şi stabilindu-se vârsta majoratului la 25 de ani. Codurile criminal şi penal au completat legislaţia franceză, mărind autoritarismul regimului. A fost suprimat dreptul de primogenitură, au fost create Corpul Notarilor şi Corpul Avocaţilor, religia a fost folosită ca un instrument politic şi s-a lansat un proces de pacificare în Europa. Tot în această perioadă Bonaparte a luat mă­suri care au avut drept scop redresarea agriculturii, dezvoltarea industriei şi transporturilor.
Condiţiile economice au ameliorat viaţa francezilor şi au contribuit la întărirea simpatiei populare faţă de Napoleon. Acesta a încercat o reconciliere a tuturor francezilor luând mă­su­ra amnistierii regaliştilor.
Având în vedere schisma din interiorul Bisericii catolice din Franţa şi având nevoie de un stat unit, Napoleon a semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Astfel, papa a cerut demisia episcopilor refractari, episcopii constituţionali fiind demişi şi a fost reintrodusă investitura canonică. Napoleon a acordat o mare atenţie educaţiei, punând accentul pe învăţământul universitar care urma să pregătească cadrele necesare regimului.
În 1802 a fost adoptată legea care privea învăţământul secundar, iar în 1806 a fost adoptată o lege care punea bazele unei Universităţi Imperiale, un sistem de conducere a învăţământului secundar şi universitar prin care statul enunţa monopolul educaţional. În funcţie de regiune, zonă, între 75% şi 80% dintre comune dispunea de o şcoală primară. Statul se interesa de învăţământul secundar şi de cel superior. Modelul acesta a proliferat în multe alte ţări din Europa. Bacalaureatul era un examen a cărui diplomă avea nivel universitar.

Multe dintre reformele iniţiate de Napoleon Bonaparte se plasează în perioada 1800-1804, în perioada Con­su­latului. În anul 1802, Senatul a mo­di­ficat Constituţia, impunând Constituţia anului X, consulii devenind demnitari pe viaţă. Acesta a fost motivul pentru care a avut loc un complot regalist îm­potriva lui Napoleon, regaliştii fiind nemulţumiţi că Napoleon nu a militat pentru reducerea monarhiei, având ca lider pe Pichegru. Au avut loc interogatorii în care s-a implicat şi ducele d’En­ghien, fiul şefului armatei exilaţilor.

Constituţia din anul 1802 a consolidat puterea personală a lui Napoleon, lărgind prerogativele Primului Consul şi diminuând rolul legislativului. Ca­merele legislative, din ce în ce mai li­mitate în prerogativele lor, au devenit camere consultative, nu deliberative. Napoleon a conservat formal principiul separării puterilor în stat, dar funcţional legislativul a fost complet dominat de executiv. Primul Consul avea dreptul de a dizolva camerele. Practic a fost ins­taurat un regim autoritar în care pu­terea a fost concentrată în mâinile unui singur şef, necontrolat de nimeni.

În politica externă, Consulatul a moş­tenit o situaţie precară. Armatele austriece erau pe Rin, iar flota engleză izo­la Franţa. În acest context, Napoleon a trecut Alpii în anul 1800. Lannes a fost cel care a condus avangarda franceză, dar înaintarea sa rapidă i-a expus trupele atacului unui inamic superior nume­ric. Dând dovadă de un curaj excepţional şi expunându-se tot timpul, Lannes şi-a condus oamenii spre o magistrală victorie, facilitată şi de sosirea pe câmpul de bătălie a întăririlor generalului Victor.
După victoria de la Montebello, din 9 iunie 1800, Napo­leon i-a zdrobit pe aus­trieci la Marengo, în apropierea localităţii italiene Alessandria, la 14 iunie 1800. În ciuda succesului iniţial al austriecilor, care reuşiseră să determine armata franceză să se retragă, până la începutul după-amiezii, sorţii bătăliei
s-au schimbat dramatic, astfel încât, până la căderea serii, francezii au obţinut o victorie decisivă.
A doua zi după victoria franceză de la Marengo, emisarii austrieci au cerut un armistiţiu. Bonaparte l-a acordat, cu condiţia ca austriecii să evacueze imediat Mantua, întregul Piemont şi Lom­bar­dia. În plus, Napoleon a mai cerut ca oraşele fortificate să fie predate îm­preună cu artileria lor. Apoi, Napo­leon a intrat în triumf în Milano. Această victorie, oricât de mult a uimit Europa, nu a rezolvat problema păcii. Austria dispunea, chiar învinsă în Italia, de forţe importante şi nu era de acord să facă orice fel de concesii în favoarea Franţei.
Ca urmare, o nouă confruntare între armatele napoleoniene şi cele austriece a fost de neevitat. La 3 decembrie 1800, o armată franceză condusă de generalul de divizie Jean Victor Marie Moreau
i-a învins pe austriecii şi bavarezii aflaţi sub comanda arhiducelui Ioan al Austriei, în bătălia de la Hohenlinden, localitate aflată la 33 kilometri este de München. 

În anul 1801 a fost semnată Pacea de la Lunéville, prin care Franţa a primit Belgia şi malul stâng al Rinului. Toto­dată, Austria a fost nevoită să recu­noas­că independenţa republicilor Batavă, Helvetă, Cisalpină şi Ligurică. Napo­leon a păstrat relaţii bune cu Rusia şi a impus Neapolelui o pace umilitoare.
În anul 1802, Franţa a încheiat cu An­glia Pacea de la Amiens, prin care se producea un schimb de teritorii: Franţa renunţa la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.

Peste 3,5 milioane de francezi au votat pentru instaurarea imperiului şi modificarea Constituţiei. Astfel, pe 2 decembrie 1804, Napoleon a fost încoronat ca împărat. Având puterea consolidată de realizările guvernării sale din timpul Consulatului, Napoleon s-a autoproclamat împărat al francezilor, preluând coroana din mâinile papei Pius VII.