Jenant, mişeilor! Vino, „Maică Țuța”, să vezi ce-a mai rămas din oameni!

Elisabeta Rizea, unul dintre simbolurile adevărate ale demnității noastre naționale, n-avea păr și nu se putea deplasa, decât târându-se în genunchi sau în scaunul cu rotile, din pricina torturilor din timpul regimul comunist. Spunea despre sine că, din pricina suferinței, a devenit „o mască” și că regimul ateu și materialist i-a luat totul, mai puțin sufletul. Elisabeta Rizea s-a stins în urmă cu câțiva ani, fără să-și vadă ultima și cea mai mare dorință împlinită: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar să văd că
s-a limpezit lumea”.
Lumea nu s-a limpezit nici atunci și atât mai puțin acum. Uitându-mă la emfaza cu care diverși „lideri de opinie” clamează astăzi demnitatea, mi-am amintit însă de Elisabeta Rizea. Și de diferența imensă de mentalitate și omenie dintre oamenii demni de atunci și oamenii „demni” de acum. Din păcate, generațiile de astăzi s-au obișnuit să facă ceva ce Țuța Rizea n-a făcut în condiții mult mai grele: să plece capul și să se mulțumească cu puțin, să caute scuze și încet și concesiv, luând totul cu binișorul să renunțe la a pretinde res­pect de la cei care îi conduc, renun­țând astfel la propria identitate. Generația lui Rizea a știut că sunt lucruri care nu se negociază: credința, patriotismul, onoarea, demnitatea și libertatea. Pentru noi, cei de azi, totul este „volatil”. Dacă ni se spune că sun­tem prea fundamentaliști, renun­țăm la rigori și credințe; dacă suntem acuzați că suntem prea naționaliști, o dăm pe englezisme; dacă suntem acuzați că suntem prea tradiționaliști, susținem, deh, egalitatea de gen și alte inepții progresiste. Și, mai grav, ne-am obișnuit cu ideea că e normal să nu fim respectați, să ni se vor­bească de sus, să fim mințiți și luați de proști. Liderii politici nu ne respectă pentru că noi nu ne mai respectăm, și nu ne iau în serios pentru că noi nu ne luăm în serios. De Rizea, o femeie amărâtă, cu mâinile goale, s-a temut întregul aparat securist. De milioane de români, nu se mai teme nimeni. Pentru că noi am uitat să punem mai presus de noi va­lorile pentru care a trăit Rizea și alții ca și ea. Ea, așa, fără păr și în genunchi a învins. Pentru că sufletul ei s-a înălțat spre eroism și sfințenie cu fiecare lovitură încasată pentru încăpățânarea de a rămâne om. Noi, drepți, ferchezuiți, tineri și vocali, ne adâncim în propria mocirlă. Pentru că nu știm că valorăm mai mult de atât și pentru că nu mai credem în nimeni și în nimic. Nici măcar în noi înșine.