Jenant, mişeilor! / Trei suflete

Am citit zilele acestea povestea stegarului Arion, „martirul Unirii”, uitat de autorităţi şi români într-un cimitir din Alba Iulia. Dincolo de clasica nepăsare românească faţă de eroi şi valori, m-am gândit iniţial la ghinionul lui Arion, ca, din mii de oameni, tocmai el să fie nimerit de un glonţ. Apoi, mi-am dat seama că am greşit. Dacă ar fi trăit, Arion era un spectator al unui moment istoric. Prin moartea sa, a devenit erou.

Există oameni care sunt importanţi prin viaţă şi există oameni care dau valoare vieţii prin moarte. Poporul român a fost întotdeauna aplecat spre cea de-a doua categorie. Mihai Viteazu n-ar fi fost Viteaz dacă nu i se tăia capul, Constantin Brâncoveanu n-ar fi fost sfânt şi erou dacă nu murea ca un martir.

De fapt, poporul român ştie că tăria crezurilor se probează doar prin „argumentul suprem”: viaţa. Fie îţi trăieşti crezurile, fie mori pentru ele.

Un teolog spunea că omul are trei suflete: unul al lui Dumnezeu - suflarea divină, unul al lui - partea lui spirituală şi liberă şi al treilea - cel trupesc, făcut din carne şi sânge.

Noi spunem greşit că oamenii mor când inima încetează să le mai bată. De fapt, cei mai mulţi mor cu mult înainte, pentru că sunt „şchiopi” de un suflet, renunţând fie la legătura cu Dumnezeu, fie la propria libertate. Devin roboţi, trupuri „neînsufleţite” mişcătoare. Poporul român e demult într-un soi de moarte clinică. Populaţia e în scădere, e plecată peste hotare, dar totuşi e vie.

Legătura cu Dumnezeu e şubrezită de secularizare şi vremuri dar a rămas, totuşi, vie. A murit însă sufletul spiritual al acestui popor: libertatea şi identitatea. Prea prinşi în hăţişul istoriei, în stresul tranziţiei, în frustrările induse de Occident şi propriile limitări, am uitat de „croieşte-ţi altă soartă”. Şi că acest lucru stă doar în puterea noastră.

Norocul nostru e că mai avem un suflet: cel al eroilor, ca şi Arion, care ne amintesc că şi viaţa şi moartea au acelaşi sens: de a ne face vii.