Jenant, mișeilor! / Simţul datoriei la români

Recent s-au împlinit 90 de ani de la moartea Regelui Ferdinand, cel „Loial” şi „Întregitorul”. După 4 luni de la moartea lui se stingea şi marele Brătianu şi, o dată cu ei, se închidea o epocă de aur a marilor oameni de stat din România. Epoca în care pa­triotismul, loialitatea şi sacrificiul pen­tru ţară nu erau vorbe-n vânt. Şi epo­ca în care simţul datoriei era sfânt.
Mă gândeam cum ar fi arătat Ro­mânia Interbelică în lumina valorilor care animă astăzi clasa politică. Probabil Ferdinand ar fi fost lăsat să se căsătorească cu Elena Văcărescu (deh, regulamentele pot fi schimbate), România ar fi intrat în război de partea ţării de origine a regelui, discursurile de genul „Îţi doresc, Sire, să fii încoronat la Alba Iulia sau să mori la Câmpia Turzii” deveneau „Îţi doresc, Sire, să-ţi păstrezi tronul cu orice preţ”, Regina Maria ar fi fugit de epidemii în Anglia sau Rusia, PP Carp şi-ar fi trimis feciorii într-un paradis exotic, nu pe front. Iar România, probabil că n-ar mai fi fost deloc...
Ştiu, perioada interbelică a avut şi ea cazurile ei răsunătoare de corupţie şi afaceri necurate. Multe. A avut orgo­liile şi luptele ei. Dar a avut şi oa­meni de stat care au ştiut să pună, la propriu, România mai presus de propria viaţă.
Astăzi, sunt convinsă că aproape niciun om de stat n-ar fi capabil de 1% din sacrificiile celor de atunci, pentru că îşi iubesc funcţia mai mult decât ţara.
Şi pentru că nimeni nu i-a învăţat că cel mai important atribut al unui om politic e patriotismul.