Jenant, mișeilor! / Scara

Există oameni care se cațără pe umerii altora, iar atunci când „fun­dația” se prăbușește, fac totul pentru a se salva, uitând de cei care le-au folosit drept scară. E categoria „căță­rătorilor”, din care fac parte cei mai mulți dintre politicienii și opor­tuniștii vremii.
Am văzut de nenumărate ori spectacolul grotesc în care „cățărătorii” se grăbesc să urce inclusiv pe leșurile celor care i-au sprijinit, negându-i cu aceeași pasiune cu care i-au lingușit.

Există însă și o excepție, o categorie aparte de oameni care se cațără pe o altfel de scară, a onoarei. Iar uneori, o simplă strângere de mână face diferența între „cățărători” și „onorabili”.
A fost cazul lui Iuliu Maniu, în procesul lui Antonescu, când, după o lungă declarație dată în fața unei săli ostile care striga „Criminalii”, Maniu, în loc să iasă din sală, se întoarce și strânge mâna mareşalului Ion Antonescu şi lui Mihai Anto­nescu, deși avuseseră destule diver­gențe de opinie de-a lungul vremii. Numai că, moral fiind, Maniu înțe­lege că trebuie să fie onorabil inclusiv, sau mai ales, cu adversarii săi. Acel gest avea să-i aducă o adevă­rată campanie de „execuție publică în presă”, din partea comuniștilor, și o ură care, în final, avea să-i gră­bească arestarea și, mai târziu, moartea. Numai că a fost gestul care, deși l-a „îngropat” fizic, l-a înălţat moral. Și, din toată cariera lui politică impresionantă și dintre toate gesturile mărețe pe care le-a făcut, mi se pare că e cel mai relevant în ceea ce privește onoarea lui.

Din păcate, n-am mai văzut pe scena politică postdecembristă astfel de gesturi. Niciun politician nu e capabil să se ridice deasupra propriului orgoliu și interes și să-și vadă adversarul cu obiectivitate și mai ales cu un dram de onoare, care l-ar obliga ca, atunci când e căzut, să-i strângă mâna, nu gâtul.

În fond, în vârful „scării” ajung foarte puțini, iar „cățărătorii” rămân mereu la bază.