Jenant, mișeilor! / Perspective

Am văzut zilele trecute o poveste despre doi copii crescuţi de un tată  alcoolic. Unul a devenit alcoolic şi se scuza: „m-am uitat la tatăl meu”, celelălalt, nu a pus niciodată alcool în gură şi îşi motiva gestul la fel „m-am uitat la tatăl meu”. Aceeaşi realitate, două perspective diferite, două destine total diferite.

Cred că modul în care percepem rea­litatea, e mai important decât realitatea în sine. Am întrebat, de multe ori, oa­menii care iubesc România şi au demonstrat-o, deşi pentru gene­raţia de azi sună pompos, cu preţul vieţii lor: „de ce?”. Au răspuns scurt: „nu pot altfel”. La fel, i-am întrebat pe cei care o înjurau, blestemau şi gratulau cu atribute de genul „ţară de rahat”. Au răspuns la fel: „nu pot altfel, uită-te în jur”.
Şi unii şi alţii se uită în jur şi văd aceeaşi realitate mustind a neputinţă, mizerie morală, dezinteres şi dezagregare a tuturor valorilor morale. Nu­mai că, din mizeria asta unii înţeleg că trebuie să lupte, alţii că trebuie să renunţe, unii că trebuie să iubească, alţii să urască, unii să schimbe lumea, alţii să-şi scoată din cap ideea de a schimba lumea.
Până la urmă, împre­jurările sunt me­reu dificile, mizeria din jur e mereu prezentă, valorile morale niciodată în istorie n-au fost păstrate intacte, iar dezinteresul, laşitatea, renunţarea sunt mult mai omeneşti decât curajul, tăria sau omenia. Important e ca la final să poţi spune nu „uite ce au făcut din mine” ci „uite ce am făcut eu cu ce au vrut să facă din mine”. În fond, pers­pectivele nu contează, pentru că ele vor zugrăvi mereu doar o jumătate de adevăr. Contează însă destinul şi crezul tău. Acestea sunt singurele întregi şi unice. Şi de ele nu răspund perspectivele, ci tu însuţi.