Jenant, mişeilor! Nicolae Steinhardt, despre bunătatea sufletească

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supra­doctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inte­li­gența, și erudiția, și supradocto­ratele, și toate congresele in­ter­­naționale la care luăm parte, și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui și suplini nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, în­țe­legere. Nițică susținută bună-cuviință.
Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atri­but de bază al ființei omenești și, totodată, un atribut al culturii.
Știm că de-am vorbi toate limbile și toate dialectele pămân­tului și de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămân­tului, de la Gutenberg și până astăzi, și de am fi tobă de carte și de erudiție, și de am cunoaște întrebuințarea tuturor termenilor specifici tuturor științelor și tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culți dacă suntem niște pizmăreți, niște bădărani și niște răi la suflet.
Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoș­tințe, ci o subțirime a caracterului și capacitatea de a nu con­si­dera bunătatea drept o sim­plă virtute desuetă și senti­men­tală”.

(Nicolae Steinhardt, din „Primejdia mărturisirii”)