Jenant, mişeilor! / Nici în moarte nu suntem egali?

Atmosfera din Europa zilelor noastre aduce a Belle Epoque. O perioadă în care cu toţii se străduiesc să-şi clă­dească un „paradis” fals, să se protejeze de orice „îi poate afecta emo­ţional”, să se închidă într-un glob de sticlă în care speră că nu se întâmplă decât ceea ce sunt pregătiţi ei să vadă, să audă şi să trăiască. Atmosfera de „dolce far niente” din „Belle Epoque” s-a curmat brusc cu zumzetul mitra­lierelor din „Marele război”. Liniştea noastră indusă e curmată la fel de brusc de bombele atentatelor.

Ultima „bătaie” în borcanul nostru de sticlă s-a numit Manchester Arena. Dar bilanţurile seci, 22 de morţi şi 50 de răniţi, nu mişcă deloc o generaţie antrenată să nu se lase „afectată emoţional”. Privim la fel de pasiv ca un film cu Van Damme ştirile despre atentatele din Marea Britanie, carna­giul din Siria sau îngrijorările despre viitorul Uniunii Europene. Suntem convinşi că nouă nu ni se poate întâmpla şi, asemeni unui copil răzgâiat, nu vrem ca alţii să ne „bruieze” fericirea cu durerea şi moartea lor. Noi, care vedem arme doar la parade şi auzim avioane de luptă la mitingurile avia­tice, ne întrebăm retoric, ce sens are UE? Construcţia asta imperfectă europeană, cu multe lipsuri şi defecte, are un sens pe care noi nu-l putem înţelege, aşa cum l-au înţeles părinţii fondatori trecuţi prin focurile războiu­lui, prin lagăre şi închisori: PACEA. Ocupaţi să ne păstrăm intact „balonul de sticlă”, uităm că noi trăim, datorită UE, cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei.
Şi că, în istorie, moartea unor oameni produce un efect în lanţ de care nu te protejează ba­loanele de sticlă şi nici avertismentele de la televizor.  În fond, de la începutul lumii e la fel. „Au mâncat şi au băut, până când...”.