Jenant, mişeilor! Nevoia de sfinți

Ionuț a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piață au trecut pe lângă o biserică. Copilul o privi și spuse: „Mămică, ia uite, ferestrele sunt chiar murdare”. Mămica nu-i spuse nimic. Îl lua de mână și-l conduse în biserică. De aici ferestrele arătau frumos, colorate și luminoase. Atunci, Ionuț, mirat, privi cu atenție la vitralii. În fața altarului văzu o fereastră foarte frumoasă cu figuri de sfinți. Și printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte luminoasă. Ionuț întrebă: „Mă­mică, cine este acesta?”. „Acesta, răspunse ea, este un sfânt”. Câteva zile mai târziu, băiatul a avut ora de religie. Profesorul i-a întrebat pe elevi: „Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?”. Atunci se făcu mare liniște în clasă. Doar Ionuț ridică mâna și spuse: „Un sfânt este un om prin care strălucește soarele”.

Pentru mulți dintre noi, sfinții par o categorie diferită, „intangibilă”, de oameni. Ni-i imaginăm perfecți, fără cusur, fără neputințe, fără lupte, fără căderi. Un fel de supra-oameni, care n-au cunoscut slăbiciunile și neputin­țele omenești. Or sfințenia lor tocmai în asta constă: cunoscând suferințe, greutăți și neputințe, au reușit să se ridice deasupra lor, spre Dumnezeu. Sfințenia nu înseamnă perfecțiune în viziune omenească, ci capacitatea de a iubi, în viziunea lui Dumnezeu. Se spune că exiști în măsura în care iubești și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire. Cei aleși îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu și oamenii, încât nu doar există, ci devin eterni. ÎPS Justinian Arhiepiscopul, părintele nostru, a fost unul dintre ei.