Jenant, mișeilor! / Fasole şi speranţă

Într-o închisoare comunistă, interesându-se de ce gândesc deţinuţii, „ştabii vremii” l-au întrebat pe bădia Traian Trifan, unul dintre stâlpii demnităţii româneşti, dacă mai crede că vin americanii. Ridicându-se de la „şerpărie”, de sub prici, Bădia Trifan, slab şi molcom cum era, le-a spus o poveste: „într-o zi, la Aiud, s-a zvonit că vom primi fasole (în foametea din închisori, fasolea era considerată o delicatesă). Toţi deţinuţii vorbeau numai despre asta.

A doua zi, aşteptau toţi masa, dar n-a venit. A treia zi, unii mai sperau că vor mânca fasole, alţii se resemnaseră. A treia zi, cei care mai vorbeau de fasole erau apostrofaţi de ceilalţi. A patra zi, nimeni nu mai spera că va veni fasolea. A cincea zi, când nu mai credea nimeni, am primit fasole. Aşa şi cu americanii, vor veni când nu va mai spera nimeni”.

Povestea lui Bădia Trifan se potriveşte şi României de azi. De 25 de ani, cu fiecare rundă de alegeri, românii au aşteptat o schimbare. Au aşteptat Schimbarea. Numai că s-a schimbat doar „mâna care ia”, cea care dă a rămas aceeaşi.

De prin 2000, nimeni nu mai crede în schimbare, iar cei care cred, nu mai au curajul să o spună. Pentru românii care nu şi-ar vinde votul, dar nici nu l-ar risipi, opţiunile sunt tot mai puţine, iar schimbarea se conturează a fi tot mai imposibilă.

Sigur că nici americanii lu’ Bădia Trifan n-au venit. Dar a venit eliberarea şi, în final, Revoluţia. Bădia Traian a murit în primăvara lui 1990, lăsând o viaţă fără pată şi un cuvânt memorabil: „Trebuie să mărturisim, prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa, de ni se va cere. După cuvântul moarte trebuie pus virgulă, nu punct.”

De fapt, esenţial e să rezistăm până „vine fasolea” şi să nu ne pierdem nădejdea că va veni.