Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Marţi , 16 Decembrie , 2014

Jenant, mişeilor! / De ce strigăm

de Ioana Lucacel

Am revăzut recent nişte interviuri cu Petre Ţuţea, de la începutul anilor ’90. Bolnav, sărac, cu ochelarii lui „fund de borcan” şi eterna căciuliţă, acoperit cu o păturică veche îi purta prin cultura universală pe toţi cei care vroiau să-l asculte. Trecut prin temniţele comuniste, Ţuţea părea un fel de Don Quijote care nu se mai temea nici de ridicol, nici de nimic. Nu ştiu câţi oameni pot vorbi, cu nonşalanţă, în pijamale, despre adevăruri esenţiale şi câţi pot emana forţa unei armate când abia se ridică din pat. Puţini. Ţuţea era unul dintre ei. Unii dintre cei care îl ascultau înţelegeau, alţii îl iubeau, alţii vroiau probabil doar să fie la modă, să pară culţi.

Dar el vorbea în continuare, oricui vroia să-l asculte. Asta a făcut întreaga viaţă şi n-a renunţat la acest „obicei” nici măcar în temniţă. O vreme m-am întrebat dacă nu cumva discursurile lui au fost inutile, dacă au reuşit să schimbe ceva sau pe cineva. Apoi am auzit o poveste.   

Se spune că un profet a fost trimis într-un oraş plin de patimi şi vicii. A început să strige pe străzi şi să încerce să aducă oamenii la moralitate şi normalitate. Iniţial, câţiva s-au schimbat şi au renunţat la obiceiurile lor: tâlhării, crime, desfrâu. După o vreme, s-au întors la vechile obiceiuri. Profetul striga în continuare însă, aceleaşi îndemnuri. Cineva l-a oprit într-o zi şi l-a întrebat de ce se chinuie, nu vede că vorbeşte degeaba pentru că nu-l ascultă nimeni şi nu poate schimba pe nimeni? Profetul a răspuns: „Ştiu că nu pot să-i schimb pe ei, dar trebuie să strig aceste lucruri ca să nu mă schimb eu”.

Acum ştiu că a reuşit să schimbe ceva. Logica contabilicească a lui „nu se poate”, regula lui „e bine şi aşa” şi scuza cu „n-am avut încotro”.