Jenant, mișeilor! / Copiii de ieri şi de azi

Prin parcuri, la rând la magazin, pe stradă, îi auzi mereu: „copiii din ziua de azi”. Acelaşi ton apăsat, aceleaşi sprâncene ridicate, aceeaşi atitudine atotştiutoare. Copiii da, sunt cei din generaţia de „azi”.
Jocurile, gadget-urile, limbajul la fel. Dar problemele, nu. De fapt, diferenţa dintre copiii „de azi” şi cei de „ieri” o fac părinţii. Iar ei, copiii, sunt oglindirea perfectă a părinţilor, a societăţii care, chipurile, îi educă şi în care trăiesc.
Spre deosebire de părinţii de „ieri”, părinţii moderni de „azi”, care stu­diază parenting-ul şi psihologia co­pilului, nu ştiu sau nu vor să ştie că, mai mult decât să înţeleagă şi să asculte, copilul imită. Noi, generaţia de azi, avem în ochi timorarea părinţilor şi bunicilor, hârşiţi în vremurile grele ale epocii comuniste, ne bucurăm cu puţin şi nu ne plângem. Am trăit cu „Taci!” şi „Nu se poate!” ca laitmotiv şi asta ne-a îndârjit cumva să vrem mai mult.
Ei, copiii de azi, au trecut în extrema cealaltă, ei ştiu că virtual totul e posibil şi vor să transpună asta în plan real. Au învăţat din jocuri că ai mai multe şanse şi vieţi, aşa că nu fac lucrurile „pe viaţă şi pe moarte”. Vorbesc despre respect, dar vor egalitate şi nu acceptă să li se spună „Taci!”.
O barieră pe care, neînţelegând-o, o închizi şi mai apăsat prin remarci retorice, de genul „copiii din ziua de azi”... De fapt, copiii de azi sunt cei care vor spune la fel mâine. Depinde însă ce va rămâne în urmă.

Steinhardt definea evoluţia simplu: „Să mergi pe aceeaşi linie ca şi stră­moşii tăi, dar mai departe”. Oare linia „copiilor de azi” încotro merge?