Jenant, mișeilor! / Clișee

De când suntem mici, suntem obișnuiți să înca­drăm oameni, obiecte, figuri, în categorii, să-i împărțim după forme și culori și să le punem etichete. Și, tot din copilărie, suntem educați că, dacă putem parcurge cu succes și cât mai rapid procesul de recunoaștere și încadrare într-o categorie, cu atât suntem mai inteligenți. Nu e de mirare că, mai târziu, aplicăm aceleași tipare carierei, oamenilor, vieții sociale, politicii și țării.
Există o așa-zisă „dictatură a stereoti­pu­rilor” pe care nimeni nu mai stă nici să le gândească, nici să le combată.
În comunism, românii s-au obișnuit să primească pe tavă idei și gânduri gata digerate, ba chiar și vise, obiective și concluzii, ca și o doamnă care își alege modelul de rochie dintr-un catalog care o nemulțumește mult, dar nu atât de mult încât să-și croiască propriul tipar. De atunci, oricât de mult ne-ar plăcea să ne jucăm de-a democrația și libertatea de exprimare, mereu căutăm tipare, stereotipuri, sau măcar confirmări. În fond, aceeași „dictatură”, ba a celebrității, ba a stereotipurilor.
Dacă nu folosim clișee, musai ne argumentăm ideea prin „așa a zis și x sau y”, unde x sau y reprezintă musai un lider de opinie.
M-a șocat, în așa-zisa dispută a codurilor penale, modul în care și o tabără și cealaltă a preluat și distribuit concluzii gata rumegate și servite ba de putere, ba de opoziție. Foarte puțini au fost curioşi să ci­tească chiar ei, să caute să înțeleagă și apoi să judece dacă e bine sau nu.

În fond, mai toate marile dispute naționale se limitează tot la clișee și declarații și prea puțin la argumente. Culmea, în epoca internetului și facebook-ului, în era informației și a vitezei, românii așteaptă în conti­nuare să primească „posmagi infor­ma­­ționali” ca în comunism.