Jenant, mișeilor! / Boala lui „n-am avut încotro”

De ani buni, politicienii nu mai oferă soluţii, ci justificări, scuze, argumente. Vorba lui Steinhardt, împre­jurările sunt mereu grele şi scuze plauzibile pot fi găsite oricând, dar dacă nere­uşita poate fi argumentată, lipsa unui minim efort de a îndrepta lucrurile, a unei palide încercări, nu are nicio scuză.

Vorba mătuşii mele: „De plâns, avem dreptul noi, nu ei care-s la pute­re”. Politicienii care se plâng de mă­surile luate de guver­nanţi, de ne­dreptatea sistemului şi de abuzurile lui, mă scot din minţi. Ei, având pârghiile n-au dreptul să se plângă, ci să schimbe lucrurile. Iar dacă nu pot, nu ştiu, nu vor să se pună rău cu şefii, trebuie să plece. Problema politicianului român e că se desparte prea greu de ciolan, de funcţii, de şefii de partid, de bani şi prea uşor de morală şi principii. Apoi îţi spun cu ochii în lacrimi: „N-am avut în­cotro”.

Ba da, aveau încotro, dar le-a fost prea scump preţul cerut de onoare. Nici nu încearcă să se revolte, să-şi dea demisia, să spună „nu suport să fiu parte a acestei mascarade”. Le e frică şi se consolează că „n-am avut încotro”. Oare Vasile Lucaciu, de exemplu, avea încotro când, pierzându-şi postul din învăţământ, lăsat pe drumuri, i s-a propus un post în Guver­nul din Budapesta ca să nu mai ceară drepturi pentru românii din Ardeal? Nu avea, dar a refuzat trădarea şi în loc să ajungă secretar de stat, a ajuns în temniţă.

Dar şi în istorie, între bărbaţii adevăraţi ai acestui neam. Ceilalţi, mulţimea de plângăcioşi care dorm în palate pe un munte de bani şi se plâng că nu au încotro, pentru că altfel ar muri de foame, tot în temniţă vor ajunge, mai devreme sau mai târziu. Dar nu ca patrioţi, asemeni lui Lucaciu, ci ca trădători. Da, ştiu, nu tuturor le e dat să fie eroi. Dar Oameni e obligatoriu să încercăm măcar să fim cu toţii.