Istorii

Şi Omul o porni la drum. Sătul de ce văzuse şi trăise Jos, se-ndrepta spre Altundeva. Neştiind însă bine unde va ajunge, se hotărî s-o ia în Sus. Şi acolo, Mai Sus, la prima răscruce a drumului, spre surprinderea sa, se întâlni cu-n Altul, care, venind din Stânga, se îndrepta spre Dreapta.
„Ce răscruce!”, îşi zise Omul.
Şi ceva mai încolo, apăru şi Al Trei­lea care, venind din Dreapta, se-ndrep­ta spre Stânga.
Împrietenindu-se, toţi trei porniră mai departe. Şi, spre seară, voind
s-adas­te undeva, se opriră într-o pădure întunecată, în faţa unui Palat. Erau foarte sus, la mare înălţime, şi bătând la poartă ca să ceară adăpost, Stăpânul le spuse:
- Da, intraţi, dar numai dacă-mi spuneţi cine sunteţi şi de unde veniţi.
- Bine - spuse Omul pentru toţi trei. Eu sunt Unul, al doilea e Altul şi al treilea e Celălalt. Toţi venim de Unde­va, mergem în Sus şi nu ne vom opri decât când vom găsi ceea ce căutăm.
- Şi ce căutaţi?
- Ceea ce n-am găsit pe unde am fost şi am trăit.
- Şi ce aţi fost, pe unde aţi trăit?
- Eu am fost Bogat - spuse al treilea.
- Eu, Rege - zise al doilea.
- Iar eu, doar Om... - șopti primul.
- Şi?
- Şi eu, Bogat fiind - începu al treilea -, i-am slujit lui Mamona şi am strâns tot ce-am putut strânge, voind mult, mai mult şi apoi totul. Bogăţia este însă blestem pentru om, ca munca blestemul Celui de Sus. Aurul şi argintul, în mâinile mele, au fost metalele care aveau să mă strivească. Dar n-am murit, din grijă tot pentru Mai Multe. Şi din grija pentru Şi Mai Multe, am pierdut Totul şi acum caut ce nu mi-a mai rămas.
- Adică?
- Adică ceea ce am avut când nu eram bogat: Nimic. Asta caut, Nimicul. Iar dacă nu-l voi găsi, mai bine va fi. Căci cine ar putea sluji la doi stăpâni? Când Unul îţi dă ceea ce este, iar Celălalt îţi ia ceea ce nu-i?
- Nu mi-a plăcut povestea ta! - îi spuse Stăpânul. Că prost ai fost umblând după avere şi sărac o să mori în lipsa ei.
Şi-apoi:
- Dar tu, al doilea, ce-o să-mi spui?
- Eu Rege am fost, dar la ce mi-a folosit regatul dacă era să pierd ce aveam mai scump? Pentru că... vedeţi... lumea, ca turma, are nevoie de-un păstor; şi, pe cât de încăpăţânaţi şi de neascultători sunt cei care o alcătuiesc, pe atât de autoritar şi de puternic trebuie să fie acesta. Iar eu aşa am fost, dar la ce mi-a folosit? Din păcate, această turmă, devenind tot mai fioroasă, din pricina orgoliului, crezând că multul poate substitui puţinul şi că cel de jos poate lua locul celui de sus, a ajuns să nu mai vrea păstori sau regi. Preferă tirania roiului de pretendenţi care-i oferă libertate, egalitate şi fraternitate. Iluzii cu care ce poate face? Ceea ce nu ştie, stabilind egalitatea între unu şi doi sau fraternitatea dintre contrarii? Asta este cu neputinţă şi de aceea nici eu
n-am mai fost Rege.
- Şi acum ce-ai vrea să fii?
- Ceea ce sunt: căutător de Altceva sau vagabond sau tâlhar de ceruri, cu un „Vom mai vedea noi”.
Stăpânul trecu la celălalt, la Omul care, sătul de câte trăise şi văzuse Jos, se îndrepta spre Altundeva.
- Şi tu? Ce speri să afli Altundeva? - îl întrebă el.
- Eu, trăind acolo de unde vin, am văzut odată pe cineva încercând să-şi schimbe mintea. De ce? N-am aflat, deşi el credea că izbutise. Şi la ce i-a folosit, dacă tot a rămas acelaşi? Apoi, altul voia să facă o lege, dând porunci pe care cine să le asculte, când alţii, mereu în goană după schimbări, voiau alte tocmiri şi alte alcătuiri din ce în ce mai complicate? Rătăciri fără folos şi drumuri spre nicăieri... Comun însă la toţi semenii am văzut pofta de înavuţire, din ce în ce mai încrâncenată; ocupaţie zilnică, adevărată obsesie. Şi, ca şi cum asta nu le-ar fi fost de ajuns, fiecare voia să fie mai cu moţ decât ceilalţi; să fie mai sus decât semenul său de la dreapta sau de la stânga, mai mare, mai bogat, mai mândru şi mai deştept, dacă nu ceva şi mai şi.
Iar dacă nu putea fi nicicum, tot ce-şi mai dorea era ca aproapelui său să-i fie mai rău decât lui: să-i moară capra, copiii, nevasta şi să nu mai poată dormi. Voia să poată doar el porunci celorlalţi, să-i poată judeca el pe toţi şi nimănui să nu-i dea nimic.
Asta am văzut pe unde am trăit, pe unde am pătimit şi de unde vin. M-am mirat însă că, peste tot, nimeni nu se vede pe sine, nimeni nu-şi dă seama cine este şi nici ce-a fost sau ar fi putut fi. Stăpânii, regii şi împărații, cu o lume la picioare, nu sunt altceva decât nişte biete slugi ale celor de sub ei. Iar judecătorii, în togile şi jilţurile lor de judecată, nu-s nimic altceva decât nişte negustori de decizii. Artiştii sunt mânuitori de cuvinte, sunete şi imagini care nu produc decât amăgiri deşarte. Oştenii sunt carne de tun şi muncitorii - ispăşitori ai marelui blestem. Şi atunci, sătul de atâtea şi de atâţia, încotro s-o apuc dacă nu în Sus?
- Şi mult ţi-a trebuit până să le afli pe toate? - îl întrebă Stăpânul, zâmbind către cel ce trecuse prin atâtea...
- Mult, dar... nu destul ca să mă opresc din drum.
- Bine faci, pentru că-n casa Mea n-ai încăpea cu atâta povară după tine.
- Dar eu? - îl întrebă atunci şi cel ce fusese Rege.
- Tu, da, intră, inimă pustie de exilat, fiindcă prin multe vei mai trece încă, dacă nu te-ai învăţat minte.
- Şi eu? Eu ce mă fac? – scânci în urmă şi fostul Bogat.
- Ce-ai făcut şi pân-acum! - răs­punse Stăpânul, trântindu-i uşa-n nas. Că mai degrabă intră cămila prin urechea acului decât bogatul în casa Mea! - adăugă el.