Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 19 Martie , 2021

Interviu eveniment Vasile Leș - fost lider în Uniunea Sindicatelor Miniere Maramureș - despre minerit, închiderea minelor, UE, ministere, lideri, conducători, controverse

de Nicolae Teremtus

Reporter: Cum a fost mineritul maramureșean după
„momentul” 1989?
Vasile Leș: La începutul anului 1990, în Remin erau circa 30.000 de angajați: mineri în principal, maiștri, ingineri și personalul din celelalte funcții - administrative, de întreținere. În primii doi ani după Revoluție, s-a vorbit de restructurare, de eficientizarea activității, dar nu s-a făcut nimic concret. La IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni Geologice), care  era tot pe partea de minerit, erau în jur de 6000 de salariați. Și cei de la IPEG făceau tot lucrări miniere.

Rep.: Cum au primit minerii maramureșeni Revoluția?
În perioada aceea, se vorbea mult de libertate, de capitalism, de un viitor mai bun. A urmat brusc mineriada.
V.L.: E greu de spus care au fost primele sentimente ale minerilor. În orice caz, atunci, nimeni nu s-a gândit că mine­ritul din nord se va închide. Poate și pentru faptul că nu se punea, încă, problema intrării României în Uniunea Euro­peană. Nimeni nu se gândea la închidere. Nici la un an, doi, după aceea nimeni nu bănuia că se va închide. Dar acest lucru s-a realizat după câțiva ani. Eu rămân la părerea că închiderea mineritului în România ne-a fost impusă, a fost una din condițiile de aderare la UE.  Fără discuție, a fost una din principalele condiții. Aceste momente grele pentru mineritul neferos au început pe vremea mandatului de președinte al  României al lui Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, ca premier. Dar lucrurile au fost hotărâte de dinainte.
Eu am fost liderul de sindicat al celor de la IPEG și m-am zbătut ca activitatea de prospecțiune geo­logică să nu dispară, să se mențină. Știam că, în urma dispariției prospecțiunii geologice, la scurt timp, se va închide și mineritul. Realizam aceste lucruri. Și ele mi-au fost confirmate chiar de  doamna Stratulat, în 1994.  Prin urmare, eu am știut în 1994 când se va închide și ce se va închide în mineritul neferos.

Rep.: În ce context ați aflat aceste date? Este chiar senzațional ce spuneți!
V.L.: Eu eram într-o relație bună cu această doamnă Stratulat, pe atunci secretar de stat, în ministerul în care era și mineritul. Nu mai știu cum se numea exact ministerul. În 1994, am avut două ieșiri cu oamenii de la IPEG, în fața Palatului Administrativ, din Baia Mare. Am manifestat cu circa 1500, până la 2000 de oameni, în zilele de 4 mai și 9 mai. La interval de cinci zile, am ieșit de două ori, cu aproape 2000 de oameni. Oamenii erau nemulțumiți, pentru că, din 1992 deja, la noi s-a pus problema restructurărilor și a închiderii activității de prospecțiuni geolo­gice. Din acest motiv, am început să mă interesez, fiind lider de sindicat, să văd ce se întâmplă. La întâlnirile de protest, am avut probleme cu poliția de aici, cu un anume comandant. Nu vreau să spun cine, dar au fost lucruri urâte. (Domnul Leș nu a vrut să menționeze cine era comandantul în cauză. Am căutat, și el a fost o cunoștință a presei băimărene. Ioan Isac, un domn fost securist, după cum se spunea la vremea respectivă și care a ajuns să conducă poliția municipiului și apoi a județului. N.red.).

Rep.: Ce s-a întâmplat, mai exact?
V.L.: Atunci, prefect era Liviu Doru Bindea, iar președintele Consiliului Județean - Decebal Traian Remeș. Am ieșit cu ei în fața oamenilor. În prima fază, le-a fost frică. I-am liniștit și le-am spus ce să facă, ca să nu întărâte și mai rău oamenii. Pe urmă, am intrat înapoi în Palat cu o  delegație de 15 oameni, erau numai mineri de front, oameni hotărâți. Acolo, în birourile conducerii județene, le-am cerut să dea telefon la București, la minister pentru a vedea ce spun cei de acolo. Ei, după aceste întâlniri din Baia Mare, m-au chemat la București, la minister.
Acolo, am avut o discuție cu această doamnă, cu doamna Stratulat. Atunci, eram și membru al Federației Naționale a Sindicatelor Miniere și reprezentam geologia, la nivel național, din punct de vedere sindical. Ea mi-a spus, nu am să uit niciodată: „Dumneata te zbați pentru cercetarea geologică, dar haide să vă arăt ce o să se întâmple în zona dumneavoastră până în 2005”. Mineritul s-a închis în 2007, de fapt a fost decembrie 2006, dar mergeam pe 2007. Deci, femeia asta a greșit cu un an.
„Deci, să vă spun ce se întâmplă în minerit, în zona dumneavoastră, nu mai vorbim de prospecțiuni”. Și mi-a arătat! Urma ca toate unitățile care țineau de Baia Mare să fie închise, cu excepția a două unități, plus o a treia, dar care a venit mai târziu. Cele două unități erau Baia Sprie și Cavnic. Restul urma să fie închis tot până în 2005.
Dar și astea două rămâneau, cu condiția să fie privatizate. Asta a fost discuția cu Stratulat! La aceste două unități, s-a adăugat și o parte din unitatea Săsar, la care doreau să lucreze australienii care au avut SC Aurul SA. Toate acestea mi-au fost arătate de doamna Stratulat într-un program realizat acolo, la minister. Această doamnă a mai spus că, dacă cele două unități nu se privatizează, se vor închide toate, lucru care s-a și întâmplat. Tot atunci, doamna mi-a spus că va fi foarte greu de privatizat cele două unități, deoarece ar trebui să se ajungă cu cheltuielile la sub 1000 de lei pentru 1000 de lei producție. Și un leu să fie în minus, dar să fie. La Baia Sprie și Cavnic, s-ar fi putut ajunge cam la 1500-1200 lei pentru 1000 de lei producție, dar mai jos foarte greu. În concluzie, privatizarea era o misiune grea.

Rep.: Ce s-a întâmplat după aceea?
V.L.: Am venit acasă și le-am povestit colegilor ce urma să se întâmple. Atunci, făceam parte din Liga Sindicatelor Miniere Mara­mureș. Era al doilea sindicat din cadrul Ligii, ca mărime. Vorbesc de sindicatul de la IPEG. Le-am povestit colegilor și am hotărât să tragem cât putem de timp, să prelungim activitatea de prospecțiune cât mai mult. Ne doream ca angajații să poată ieși la pensie la termenul legal. Se ieșea după 20 de ani de muncă. Erau destul de mulți care mai avea nevoie de câți ani pentru a putea ieși la pensie. Pentru asta, a trebuit tot timpul să avem acțiuni, solicitări, să presăm conducerea de la București să nu închidă prospecțiunea geologică și, implicit, mineritul.
Din păcate, unii din liderii de aici mi-au dat cu tifla. „Pe noi să ne închidă? Nu se poate. Mineritul de aici nu va fi închis!”, așa spuneau unii lideri și ăsta era mesajul care mergea către mineri.

Rep.: Ce s-a mai întâmplat după aceea?
V.L.: Din 1997, a apărut pro­punerea plăților compensatorii pentru minerii care plecau din sistem. Noi ne-am organizat și am făcut mai multe proteste. Am mers și la București. Era Constantinescu președinte, iar premier, Teodor Stolojan. Am plecat acolo cu două autobuze. Am ajuns la președinție, la toți pe acolo. Așa am reușit să menținem activitatea de la IPEG din 1994, când au vrut să închidă toate IPEG-urile din țară, până în 1996. Era normal, ca să închidă mineritul, trebuiau închise întâi IPEG-urile. Ca să nu mai existe perimetre în care să se poată lucra.

Rep.: Dar cum motivau această cerere de închidere? Ce le spuneau oamenilor?
V.L.: Oamenilor nu le spuneau nimic, dar erau informați con­du­cătorii de Regii, de unități. Le spuneau care sunt directivele. IPEG-ul avea lucrări contractate și cu ministerul, în mod direct și cu Regiile. Erau contracte făcute, iar cele cu ministerul erau plătite de minister, cele cu Regia erau plătite de Regii. Evident, atunci când s-a trasat sarcina de închidere, Regiile nu au mai comandat lucrări, decât ce era stringent pentru ei. Și a redus și ministerul lucrările comandate. În plus, plățile se făceau cu mare întârziere. Aceste întâr­zieri erau intenționate. De aceea conducătorii IPEG-urilor erau obligați să contracteze credite de la bănci pentru a asigura plățile salariilor oamenilor. Cei de la București s-au folosit de această situație. Spuneau: „Păi nu aveți lucrări și aveți credite.  Nu mai poate continua activitatea!” Dar nimeni nu spunea că lucrările fă­cute  pentru minister erau plătite cu întârziere de 3-6 luni. În timpul ăsta, oamenii trebuiau plătiți, așa se explicau creditele. Și cu băncile erau relații încordate. De exemplu, luam credit, IPEG-ul, de la  BRD. Dar, la un moment dat, nu au mai vrut să dea credit unității noastre. Mă duceam eu să îi lămuresc. Le  explicam situația și mai primeam, până la  urmă.
Dar s-a ajuns și la un final. Nu am mai primit credite. Așa s-au învârtit lucrurile ca activitatea de pros­pecțiuni să se închidă cât mai repede cu motivația că  se lucrează în pierderi. Așa  a  fost executat IPEG.

Rep.: Era momentul 1996? Ce s-a mai întâmplat?
V.L.: A fost un moment dificil. Eu mai reușeam să lungesc o perioadă să nu închidem. Mai eram vreo 2000 de angajați, din cei 6000, de la momentul 1989. Mai puteam duce activitatea cu vreo 500 de oameni, până spre o mie. Dar ce s-a întâmplat?! Apăruse sistemul de plăți compensatorii, în 1997. Cum am spus mai sus. Într-un fel, m-am și bucurat, pentru că oamenii dați afară au putut merge acasă cu niște bani.  Cei  care aveau 10-12-14 ani vechime știau că  nu vor mai putea merge să muncească până la cei 20 de ani care le-ar fi permis să plece în pensie. Și spuneau că măcar se vor duce acasă cu niște bani, cât de cât. Ei știau câte chinuri au fost din 1994 până la acel moment și mi-au spus: „Noi nu mai stăm! Bine că  au venit plățile compensatorii!” Atunci, m-am dus din nou la București cu o delegație să mai obțin o păsuire pentru cei care mai aveau puțin până la pensie. După cum spuneam, cam spre o mie de oameni. La IPEG Baia Mare, director era Ovidiu Morar. În timp ce eram la București, Morar ne spunea că așteptăm degeaba, ne îndemna să ne băgăm hârtiile pentru plecarea din sistem. Am venit  acasă și oamenii mi-au povestit de presiunile care se făceau pentru a pleca. Am mers din nou la București, toate astea s-au desfășurat pe o perioadă de timp destul de scurtă. Deci, din nou în capitală, unde era așteptat și Morar, la FPS. Acolo m-au surprins cu o propunere făcută pentru a nu mă mai opune la plecarea oamenilor și închiderea IPEG. M-au propus în funcția de director adjunct. Adjunctul lui Morar! Toată discuția asta a avut loc la FPS 2. A fost o prostie. Le-am spus că nu voi trăda, că voi lupta pentru cei care mai aveau puțin până la pensie. Asta i-am transmis și lui Morar. Așa s-au desfășurat  lucrurile, oamenii începuseră să plece. Luau plățile  compensatorii și plecau. Dar aici a fost și prostia unor colegi de-ai mei. Este vorba de cei din zona Băii Mari. Ei credeau că vor trăi în continuare, că nu se va atinge nimeni de ei. Ei aveau convingerea că exploa­tările de aici vor trăi la nesfârșit. Iar pentru asta spuneau că  trebuie închisă Bor­șa, Rodna, din Bistrița-Năsăud. Atunci, în Baia Mare, subvenția era de 1500-1800 lei, la 1000 lei producție. La  astea de dincolo de Baia Mare era o subvenție de 2000-2100 lei. Ei spuneau că acolo e mai mare subvenția și trebuie închise, nu zona Baia Mare. Eu le-am explicat că închiderea va avea loc peste tot.  Dar colegii mei nu au ascultat. Și cu prostia asta: „Noi trăim mai mult!”, nu s-a acționat cum trebuie. (Este vorba  de sindicatul condus de Gheor­ghe Pașca, celebrul! N.red.).

Dar cea mai dureroasă situație s-a întâmplat după vreun an de zile, la una din acțiunile noastre cu mineritul în București. Am ajuns la ministrul Dan Ioan Po­pescu. În acel moment, ajunsese suma plăților compensatorii la 200 de milioane de lei (vechi). Eram cu colegul meu Crișan, de la Flotația Centrală și am reușit să-l conving pe ministru Popescu să ne dea 400 de milioane de lei vechi. Am spus: Dacă tot vor să ne omoare, măcar să primim plăți compensatorii mai mari. Am cerut o dublare a lor. Și Dan Ioan Popescu a fost de-acord. M-a tras de-o parte și m-a întrebat: Bine, domnule Leș, dacă primiți aceste plăți mărite, vă retrageți? În momentul ăla, Petriceanu de la USM (Uniunea Sindicatelor Mi­niere Maramureș) a sărit la telefon și l-a informat pe Gheorghe Pașca: „Ia ce fac ăștia aici! Cer 400 de milioane de lei și Leș vrea să închidă mineritul din Mara­mureș”.
Și ei, sindicatul lui Pașca, nu au fost de acord cu închiderea. Nu au fost de acord cu 400 de mi­lioane de lei. Ca, după un an de zile, să plece toți cu doar 200 de milioane de lei vechi.
După închiderea mineritului, cei care au primit doar jumătate din ce negociasem pentru ei ar fi trebuit să le t..e gâtul celor care
le-au trădat interesele. Cu cel de la  Baia Sprie m-am întâlnit nu de mult și am rememorat aceste momente din activitatea noastră. Mi-a spus că am avut dreptate atunci și le pare rău că au ascultat de Pașca și de companie.
(Pentru cei care nu știu, Gheorghe Pașca  a fost, în anii aceia, eternul lider al USM Maramureș. Pașca a fost un lider autoritar și a condus sindicatul USM ca pe un bun personal. A fost liderul care se îmbrăca în costume scumpe, avea plete în vânt și ochelari de soare cu lentile fumurii. Avea mașină la scară și a fost unul din oamenii de bază ai lui Ioan Hudrea (eminența  mineritului de aici) și nu numai. Lângă Hudrea a crescut liderul de sindicat, Pașca. Cel de care colegii spu­neau că, deși este inginer minier, nu a coborât niciodată în subteran, în zonele adevărate ale muncii din minerit n.red.).

Rep.: În perioada aceea dificilă, plină de discuții, de proteste, de încercări de a prelungi activitatea minieră în nord a fost și un episod care ar fi putut schimba mersul istoriei închiderii mineritului
neferos. În mandatul de ministru al Economiei al lui Codruț Șereș, acesta i-a propus lui Nicolae Bud, fostul parlamentar maramureșean și unul din specialiștii în mineritul neferos, să fie secretar de stat în minister. Bud nu a mai ajuns secretar de stat. Ce știți de toate acestea?
V.L.: Da, a fost în situația de care ați spus. La un moment dat, s-a pus problema ca el să fie numit secretar de stat. Era în perioada mandatului de premier al lui Tăriceanu. Noi, cei din USM, Ioan Bîrtaș și eu, am susținut această numire. Pașca, cel care întotdeauna juca la „dublu”, am înțeles în urma unor discuții, a jucat și în această posibilă numire la fel. Aici spunea, și de față cu domnul Bud, că îl va susține peste tot. Pe de altă parte, a mers și l-a făcut în fel și chip, că nu-i bun, că sunt interese. Așa s-a întâmplat. Și domnul Bud nu a mai fost numit în funcția de secretar de stat. Și acum am aceeași părere. Domnul Bud și Liviu Doru Bindea au fost cei mai buni parlamentari ai Maramureșului, până acum. Iar Bud a fost și este unul dintre cei care știe cu ce se mănâncă mineritul.

Rep.: Cum de a avut sindicatul lui Pașca o așa de mare influență asupra minerilor de aici. Era un sindicat atât de mare?
V.L.: La început, toate sindicatele din mineritul de aici erau în aceeași structură Nordmind. Și Liga Sindicatelor Miniere și sindicatul celor din Vatra Dornei, Liga de la Rodna, toate sindicatele din cele patru județe în care Remin avea activități mi­niere. Sindicatele din jurul Băii Mari până spre  Satu Mare erau grupate în Liga Sindicatelor Miniere, condusă  de Gheorghe Pașca.  Toate aceste Ligi și sindicate erau în Nordmind. La un moment  dat, din cauza trufiei, pentru că anumite persoane nu au acceptat  să fie conduse, să li se spună ce  trebuie  făcut, în sensul acesta, au hotărât să iasă din Nordmind. Prima  care a  ieșit a fost Liga lui Pașca. Aveau in­fluență, pentru că era cel mai mare sindicat, cu cei mai mulți membri.

Rep.: Așa se  explică faptul că Bud nu a mai fost numit?
V.L.: Da. Erau mai mulți. Și printre oameni s-a  tot spus că nu merită, etc. Așa a ajuns la Bu­curești această părere, iar cei de acolo au ținut cont de ea. Cine cunoaște cel mai bine ce este în teritoriu, cei care lucrează acolo? Așa cum s-a făcut și cealaltă numire, a lui Staicu Bălănescu. Aces­ta a fost numit, tot cu sprijinul nostru, secretar de stat. Dar aici a fost cu sprijinul ambelor sindicate.

Rep.: Revenind la minerit,
în decembrie 2006 s-a închis totul?
V.L.: Da, s-a închis. În 1997, IPEG și în 2006, mineritul. Și în mineritul pe cărbune au avut loc reduceri mari. Și ei aveau în jur de 40 de mii de salariați, iar acum mai sunt vreo 4-5 mii. În toți anii aceș­tia, s-a  redus și în Vale numărul minerilor foarte mult. Dar pe noi ne-au ras de tot!

Rep.: Cine se face vinovat de închiderea mineritului neferos?
V.L.: Principalul vinovat este politicul. Vinovați sunt politicienii care au acceptat de la început discuția asta: Vrei să intri în Europa neapărat, trebuie să închizi mineritul. La fel a fost și cu gazul. Dacă politicul, nici nu m-am așteptat de la Emil Constantinescu, el fiind geolog să fie primul pre­ședinte care acceptă acest lucru, respectiv închiderea mineritului. De  acolo,  de la președinție a pornit totul. Acum există fel și fel de justificări, se tot spune că era o condiție să intrăm în Europa. Dar puteau să negocieze.  Să nu închi­dă în totalitate. Puteau face restruc­turări. Nu, nimic! Ei au acceptat din start. Deci, politicul este principalul vinovat. După aceea, conducătorii din structurile imediat mai jos, adică ministere. Aici au fost mai mulți miniștri, directori generali, toți și-au dat acordul pentru închidere, fără să se gândească la oamenii care rămâneau pe drumuri. Sunt și conducătorii ăștia mai mici, de pe la Regii, care au fost de acord. Ăștia s-au pus în față și au folosit calitatea pe care au avut-o pentru a obține cât mai multe beneficii din toată  această situație. Sunt convins că  ăștia au primit mai multe favoruri.  A fost vorba de multe interese personale. O situație care s-a întâmplat, după părerea mea, și în cazul unor lideri din sindicate. Dar nu toți, cum nu toți liderii de sindicat nu au acceptat să facă parte din acest plan mârșav. De exemplu, nu îmi aduc aminte numele lui, a fost un director de la Deva, la vremea respec­tivă omologul lui Hudrea, care nu a acceptat multe.
Dacă vă mai amintiți, pe  vremea în care funcționa Aurul, concentratele  auroargintifere erau trimise la Londra pentru prelucrare. Înain­te de a  fi trimise, se făceau niște analize, iar englezii plăteau după analizele noastre 90% din contract, urmând ca 10% să plătească după ce fac alte analize acolo, la Londra. Niciodată nu s-a știut dacă  cele 10% s-au plătit sau nu s-au plătit. Și mi-a spus acel director  de la Deva că pentru fiecare, să nu greșesc, tonă se plătea un dolar.  Deci, la 100 de mii de tone, se plătea 100 de mii de dolari comision. Lucrul ăsta i s-a propus lui, celui din Deva, dar el  a  refuzat. După aceea s-a venit la noi cu aceleași propuneri. Dacă e adevă­rat sau nu, nu pot confirma, dar nu iese  fum fără foc.
Legat  de cei 90% și cei 10 %, de care nu se știa dacă se plăteau sau nu, singurul care, cred, că știa sută la sută era Trifa. El era reprezentantul Remin cu relațiile externe. El le știa pe toate, dar nu cred că va spune ceva, niciodată. Deci acel 10%, deși eu am participat la toate Consiliile  de Administrație din 1997 încolo. Niciodată nu am auzit discutându-se despre această plată din Marea Britanie. Dar știam că se plătesc 90% din contract, înain­te de a se transporta în Anglia.

Rep.: Ce părere aveți de Aurul SA, de australienii care au deschis în  1997 împreună cu Remin „fabrica de aur”?
V.L.: Ce pot să spun?  Au venit să lucreze sterilul ce era aici. În momentul în care și-au terminat treaba, eu am mai spus această con­vingere a mea, au plecat.  Eu cred că Accidentul din 2000 a fost  provocat, ca să poată pleca australienii. Au exploatat Iazul Meda și ce a mai fost pe la  Săsar, depozite mici, și a venit accidentul de pe Iazul Bozânta. Eu cred că a fost provocat, ca să își ia șan­dramaua de aici și să plece. A fost ceva de neînțeles. Ca și acum. Toată lumea întreabă cum de  rezistă hardughia aia de fabrică. Cum se plătesc oamenii, din ce bani. Nu știu acum ce se întâmplă, dar mulți oameni mă tot întreabă. Lumea e curioasă.
Rep.: Dar ce relații au fost între directorii, șefii de la  Remin și Aurul?
V.L.: Sunt lucruri destul de complicate.  E drept că au fost directori ai Remin care au făcut parte din CA de la Aurul. Probabil, lucrurile erau în așa fel stabilite ca fiecare să beneficieze de sume de bani. Se tot roteau șefii de la Remin, pe acolo.
Se spunea, la vremea respectivă, nu am văzut, dar așa se vorbea. Directorii adjuncți ai lui Hudrea Vraciu și Urdaru primeau, ca membri ai CA la Aurul, câte 1000 de dolari. Apoi a mai mers și directorul economic de la Remin și alții. Eu nu am văzut state de plată, dar așa se vorbea prin Companie.
Mai era un aspect acolo.  Remin, fiind acționar cu 49% în asocierea de la Aurul, putea să impună niște reguli, să nu accepte așa ușor schimbările de prețuri la prelucrare. De ce se spune că Aurul nu a lucrat în pierdere niciodată? Nu a lucrat, pentru că, în momentul în care simțeau că  vor  avea proble­me, automat veneau în Consiliul de Administrație a Remin și  soli­citau creșterea prețului la prelucrare, schimbarea de prețuri și, automat, erau pe plus. De fapt, s-a tot jonglat cu aceste cifre. Nu cunosc de ce.
Rep.: Domnul Leș știți ceva de metalele rare de care se tot spune că erau obținute în urma prelucrării concentratului la SC Aurul, respectiv prelucrarea acestora în Londra?
V.L.: Păi, spuneam mai devreme. Aici s-au făcut niște  analize din care aveau în procente cât aur exis­ta, cât argint, cât wolfram și ce mai era. Erau mai multe. Ăia de la Londra, probabil, nu raportau decât aur și argint. Probabil doar, de aceea plăteau doar 90%.  Urmau să  vadă ce mai este, dacă mai este și în funcție de analizele de aici. Dar niciodată nu s-a spus aici de metale rare sau de altceva. Cum spuneam, nu se vorbea de cei 10%, de plata acestor 10%. Există suspiciuni, dar asta nu ajunge. Puțini oameni probabil știu ce s-a întâmplat în acea perioadă.

Rep.: S-ar putea ca,  din aceste motive, să fi apărut unele  averi ale celor care au condus mineritul?
V.L.: Aaa..., nu știu. Nu cred că putem vorbi de averi, neapărat de aici. NU știu dacă sunt averi sau nu din minerit,  dar știu că sunt lucruri care nu sunt clarificate, nu sunt clarificate nici acum.
 

 

Concluzii ale unui interviu eveniment
 

În România au fost importante rezerve de metale (aur, argint, polimetale, cupru) în zona Maramureș, Suceava, Hunedoara. Potrivit unei statistici a Ministerului Industriilor (MI)  de la acea vreme, aceste rezerve cunoscute erau în total de peste 1000 de milioane de tone. Ponderea fiind la cupru. Pentru exploatarea acestor bogății, statul a alocat subvenții, fonduri pentru investiții şi protecție socială. Dar cum tranziția îndelungată este boală sigură pentru economie, subvenționarea unui sector care cu greu poate fi profitabil a început să fie drastic diminuată, începând cu anul 1995. În 1997, a apărut celebra ordonanță 22, prin care au fost disponibilizați, de la Remin, 26.000 de mineri, rămânând în cadrul Companiei 11.000 de angajați. Cu toate acestea, declinul Companiei a continuat, ajungând ca, la finele anului 2001, să se înregistreze datorii de circa 1000 de miliarde de lei. Explicații pentru această situație ar fi multe. Interviul de față oferă câteva din ele.
Ministerul Industriilor de la  acea vreme, anii 1990-2000, a elaborat un proiect privind strategia de dezvoltare a mineritului din România, pe termen mediu, 2000- 2005, până în 2010. Ne vom referi doar la partea care are în vedere mineritul din nordul țării şi Hunedoara. În sinteza ministerului se relevă că amplul proces de restructurare şi reformă, din sectorul minier,  care a avut loc până atunci, nu a avut rezultate satisfăcătoare. Producția de metale în concentrate  (Baia Mare, Deva) a anului 1999 a scăzut cu 30%, comparativ cu anul 1990. În același timp, prin privatizarea combinatelor Phoenix Baia Mare şi Sometra Copşa Mică, necesarul de metale în concentrate prezintă o creștere importantă. Faţă de această cerere, s-a constatat că mineritul din România nu poate acoperi decât 38%,  deşi producătorii interni o preferă importului care este mai scump. În acest context, specialiștii ministerului au elaborat trei variante de strategie privind evoluția sectorului minier, implicit a celui din nordul țării. Cele trei scenarii prevăd o evoluție diferențiată a sectorului minier, după mărimea fondurilor alocate de la buget. În prima variantă, se mențin fondurile alocate în 1999 (subvenții, transferuri)  pe întreaga perioadă 2000-2005 şi anul 2010. A doua variantă dă libertate Companiilor să-şi dimensioneze necesarul de fonduri solicitate de la buget, în condițiile obținerii unei eficiențe maxime. A treia variantă corespunde cu cerințele Băncii Mondiale, în cadrul acordului încheiat de guvern, în 2000. Acest scenariu prevede reducerea subvențiilor cu 25% în primul an, apoi cu 20% pe an, faţă de anul de referință (1999), ajungându-se ca, în anul V, subvenția să fie eliminată complet.
În nord s-a uzat de varianta trei. S-a închis tot.