Incredibila poveste a lui Jacques Nemuritorul

A trăit, întreaga viaţă în umbra morţii. Nu s-a temut de ea, ba chiar a căutat-o. Şi culmea, asta l-a făcut „nemuritor”. Nemuritorul Jacques, cum îl numesc apropiaţii pe Vasile Jacques Iamandi, un erou cu o poveste incredibilă: a supravieţuit unui război în Indochina, lagărelor sovietice şi închisorilor comuniste, după 30 de ani, s-a întors din exilul în Canada în patria pe care a păstrat-o totdeauna în suflet. A ajuns la 86 de ani, cu împăcarea şi senitătatea omului care n-a făcut niciun compromis. O viaţă la care n-a ţinut deloc, dar pe care a trăit-o din plin.

N-ai zice că ochii senini, de un albastru intens, au privit moartea în ochi de atâtea ori, încât şi el a pierdut şirul. Şi n-ai spune că, în spinarea îmbolnăvită de vreme, dar mai ales de vremuri, duce un munte de demnitate şi curaj. De fapt, la prima vedere, Vasile Jacques Iamandi pare, la cei 86 de ani ai săi, un bătrânel senin. E drept, unul cu sufletul tânăr şi cu credinţa şi idealurile mai întregi decât a unei mulţimi de tineri. Dar nimic nu trădează la prima vedere povestea incredibilă a vieţii sale. Dintr-o modestie şi o sfială specifică oamenilor mari, nu face caz de experienţele după care s-ar fi putut scrie cărţi şi turna filme. Le-a făcut, pe toate, cu dârzenia unui soldat şi cu resemnarea unui mucenic. Nu o dată a plecat asumat, spre moarte şi nu o dată a căutat şi a privit-o drept în ochi. Dar Dumnezeu a vrut altfel. Aşa că, azi, poate spune zâmbind că, paradoxal, „secretul nemuririi” sale e faptul că a stat mereu în umbra morţii... 

Născut într-o familie cu rădăcini imperiale bizantine, Paleologu, şi deopotrivă în boierimea locală, Iamandi, Vasile Jacques Iamandi a primit de mic educaţie creştină şi naţională. Tatăl său, Dimitrie, a fost avocat al Poliţiei şi al Siguranţei statului pâna la 23 august 1944. Din cauza hărţuielilor şi presiunii, s-a sinucis. Aşa că, Vasile Jacques Iamandi a început drumul prigoanei de tânăr. Foarte tânăr.

În primăvara lui ’45 a fost dat afară din ultima clasă de liceu şi din Clubul Sportiv al Armatei, unde practica motociclismul. După o vreme, a reuşit să fugă cu mama lui din ţară, dar prinşi de miliţia iugoslavă şi însoţiţi spre graniţă, au reuşit, cu preţul aurului pe care îl aveau la ei, să obţină două ore de libertate în care să dispară.

Întors în ţară, s-a înscris în Marina Militară, tot cu gândul de a găsi o variantă de a fugi din ţară.. După doi ani de Marină Militară a aflat că stagiul se prelungeşte cu un an.

A urmat o „revoltă în surdină”, cu mesaje de genul „Moarte lui Bodnăraş”. Ştiind că e căutat şi bănuit a fi capul revoltei, a decis să plece din ţară. E drept, „mobilul” nu era frica, ci dragostea pentru o tânără din suita regală.

Ajuns în Franţa, a aflat că iubirea vieţii lui urma să se mărite. Atunci decide să moară, dar nu oricum, ci eroic. S-a înrolat în Legiunea Străină şi a fost trimis după o instrucţie sumară în Indochina. Lupta contra gherilelor comuniste locale, cerându-se mereu, în linia întâi. A căzut prizonier şi a pornit, împreună cu 800 de oameni, într-un marş forţat, pe jos, spre Moscova. După aproape un an, au ajuns 14 din 800 în lagărele ruseşti.

În comparaţie cu cele româneşti, Iamandi spune că erau mai „umane”: „Aşa a fost. Am nimerit în Rusia, în ajunul morţii lui Stalin. Înainte de debarcare ne-au dat nişte pufoaice noi. Ruşii ne-au dezbrăcat şi ne-au dus la deparazitare. Când am ieşit n-am mai găsit pufoaicele, ci nişte zdrenţe militare rămase din al doilea război mondial, rupte şi pline de sânge şi aşa mai departe. Am fost dus la Moscova, într-o şcoală de elevi tractorişti. Pentru prima oară după doi ani am dormit pe un pat cu cearceaf şi prima oară când am făcut o baie după 2 ani. Aveam căcâiele aşa bătute, că dacă intra un spin în talpă nu-l mai simţeam, că o perioadă am umblat desculţi. Asta a durat 2 zile, apoi am fost anunţaţi că seara va avea loc un banchet. Rumoare între noi. Conducerea noastră o luase un băiat basarabean care ştia ruseşte. El ne spunea tot ce se întâmplă. Seara ne-au dus cu un camion, la o sală cu multe mese, o masă de prezidiu. Era mâncare, băutură, era totul un mit. Pe la 12 am fost aduşi înapoi. Pe la 2 noaptea au intrat gardienii cu mitraliere, basarabeanul nostru i-a luat la rost şi l-au împuşcat în faţa nostră. Am fost duşi la Lublianka”.

Românii au fost trimişi apoi în ţară. Iamandi a fugit de sub escortă şi a „haiducit” doi ani în capitală, perioadă în care a fost ascuns şi în casa poetului Tudor Arghezi, de către fiica lui.

În 1955, un cunoscut care îl provocase să-l ucidă pe Gheorghiu Dej l-a trădat. A urmat arestarea şi nouă ani de tortură în închisorile comuniste: Rahova, Jilava, Aiud, Gherla, coloniile de munca silnică din Delta Dunării.

Cel mai greu spune însă că fost la „stuf”: „a fost cea mai grea perioadă din puş-căria mea. Stuful se taie la temperaturi sub zero grade. Ei ne scoteau în noiembrie, stăteam cu picioarele în apă, de la 6 dimineaţa, la 6 seara. Alimentaţia era groaznică. Noaptea, când veneam şi ne dezbrăcam cu hainele ude, se făcea condens şi dimineaţa ne trezeam mai uzi decât la culcare. Dacă îngheţa Dunărea, două-trei zile nu mai primeam mâncare. Mortalitatea era extrem de mare. Erau oameni bătrâni, infirmi, oameni la aproape 80 de ani. Comandantul era un plutonier analfabet. Dimineaţa dacă aveai o haină mai groasă, te dezbrăca că spunea că dacă ţi-e cald nu munceşti. Seara se aplicau pedepsele, cu lovituri, pentru cei care nu-şi făceau norma. Norma era opt snopi de stuf pe zi. Snopul trebuia să aibă o mărime pe care abia să o cuprinzi cu braţul. La trei zile era câte un mort. Totul a culminat când aproape terminasem de recoltat stuful, şi caralii aveau un cort unde fumau şi beau votcă. De la un chiştoc a luat foc stuful. Am găsit un pistol mitralieră şi am zis că-i secer pe toţi. M-a oprit un camarad şi mi-a spus „nu te gândi la tine, gândeşte-te la noi, care rămânem”, şi l-am predat lui. Trei zile s-au purtat foarte frumos cu noi. Apoi a fost o anchetă, pe ei i-au arestat, pe noi ne-au trimis la altă colonie. Când am ajuns la Periprava, era Dunărea îngheţată, şi în loc să se pună puntea, au pus o prăjină. Lumea aluneca în apă, în râsul caraliilor.

I-am oprit pe colegi să mai coboare. Au pus puntea şi am fost primul care am coborât. Pe mal mă aştepta Fecior, pe care îl condamnă acum, şi mi-a dat un pumn în gură, am scuipat doi dinţi şi a început să dea în mine că i-am instigat. A doua oară, având voie să verificăm bagajul, am observat că mi-au dispărut bocancii şi pentru că am raportat asta, a dat ordin caraliului să mă bată cu 25 la fund”.

În închisoare însă a cunoscut oameni excepţionali, care spune că l-au ajutat să devină ceea ce este astăzi. Dintre toţi, cel mai mult l-a impresionat un ţăran simplu, arestat pentru că nu vroia să-şi predea capra comuniştilor: „După revolta din Gherla, găsindu-se că am avut un amestec, deşi n-am avut, am fost izolat 6 luni singur. Apoi am fost mutat într-o cameră pestriţă. Într-o zi, caraliul a observat că acest ţăran, Scripnic se numea, avea o cruce la gât. Caraliul a întins mâna să i-o ia, el s-a împotrivit. Caraliul a închis uşa, iar în acest moment Scripnic a luat cruciuliţa şi a înghiţit-o.

I-a spus: „bă, voi purtaţi steaua lui Stalin în frunte, eu am crucea în inimă şi nu puteţi să mi-o luaţi chiar dacă mor”. Mi-am dat seama că acel caraliu o să-l lovească, din instinct,

l-am tras la o parte pe Scripnic. A plecat şi s-a întors cu comandatul şi opt caralii, ne-a cerut numele şi a început să ne lovească, ne-au scos pe culoar, sub o ploaie de lovituri şi

ne-au băgat într-o celulă, au început să ne bată. Am căzut jos, eram o masă de sânge. Obosind, comandantul Istrate a urinat pe noi. Am rămas acolo, ne-a ajutat Dumnezeu şi ne-am revenit. Am fost împreună cu acest om, peste tot, era un om extraordinar. E un om care merită să-i sărut picioarele. De câte ori venea cineva de la izolare, Scripnic scotea din desaga lui o bucată de pâine pe care şi-o ţinuse de la gură. Un gest extraordinar în condiţiile acelea”.

I-a cunoscut şi pe studenţii arestaţi după Revoluţia din Ungaria, aşa că, atunci când a plecat, deşi ştia că pleacă spre „libertate”, a plâns, şi el, şi colegii săi. N-a plecat spre libertate, a mai fost ţinut încă 8 luni la Dumbrăveni, fiind eliberat abia în decembrie 1964.

Cu greu, după eliberare, a putut să-şi continue liceul, la seral. Se îndrăgostise însă de profesoara sa de chimie, Mariana Feneş, soţia lui Duiliu Zamfirescu, nepotul scriitorului cu acelaşi nume. După ce a divorţat, Mariana a plecat în Canada, fiind „răscumpărată” de la regimul comunist de un unchi bogat. Dar în scurt timp, s-a întors şi s-a căsătorit cu Iamandi. Cu greu, a plecat şi el în Canada, dar cei doi au divorţat. Iamandi s-a întors în ţară în 1977 şi s-a căsătorit cu o fostă colegă de şcoală, Ştefana, femeia care îi poartă o grijă uriaşă şi datorită căreia spune că e azi în viaţă şi cât de cât sănătos: „cea mai mare mulţumire e familia care se ocupă de mine, soţia şi nepoata. Eu nu ţin cont de medicamente, de doctori, ele mă ajută şi mă tratează. De un an şi jumătate din cauza durerilor de coloană dorm în fotoliu, dar ele au grijă de mine”.

A plecat din nou în Canada, unde şi-a făcut o situaţie, prin muncă. A devnit un reper în comunitatea românească de acolo. Dar în 2004 a decis din nou să se întoarcă în ţară. Şi a luat-o încă o dată de la zero. 

Are, totuşi, şi o nemulţumire. Faptul că românii nu ştiu să trăiască libertatea pentru care generaţia lui a trăit şi a murit: „Asta e lovitura cea mai grea. Noi am desconsiderat ce au făcut comuniştii. Am crezut că n-au reuşit să facă acel om de tip nou, fără mamă, fără tată, fără patrie, fără Dumnezeu. Cu cât trece timpul, îmi dau seama că au reuşit”.

Totuşi, ca un luptător adevărat, nu-şi pierde speranţa şi, citându-l pe Grigore Gafencu, spune că: „Această ţară va fi salvată de tineri”, apoi continuă: „Eu n-o să văd deznodământul, dar sunt convins că până la urmă ne vom pune pe picioare”.

Azi, îşi deapănă amintirile cu detaşarea cu care ai povesti un film: „A fost atât de miraculos, încât şi eu mă minunez cum am putut rezista. Şi mie mi se par de necrezut aceste aventuri, am rezistat poate şi datorită constituţiei fizice, dar mai ales credinţei. Mă ajută Dumnezeu, împotriva voinţei mele. De unde am avut curajul? Atunci nu te gândeai la curaj, te gândeai doar că trebuie să faci cutare lucru. Mă consider un soldat care voi muri pe aceeaşi baricadă”. De fapt, Vasile Jacques Iamandi a descoperit secretul nemuririi: să nu ţii la viaţă cu orice preţ. Numai o viaţă demnă, liberă, „pe baricada” credinţei tale merită trăită. Şi, tot ea te scapă de moarte. De moarte sufletească.

„După 23 august, erau manifestaţiile din Piaţa Palatului, unde scria „Regele şi Patria”, acolo nu eram chemaţi de nimeni, veneam datorită credinţei şi educaţiei pe care o aveam. Apăreau camioanele cu bătăuşi, tăbăreau pe noi, fugeam în diverse locuri şi după ce plecau, ne întorceam iar. Pe care puneau mâna îi duceau nu se ştie unde. Am trecut prin aceste evenimente, bătându-mă parte-n parte cu ei”.

Vasile Jacques Iamandi

 

„Era educaţia primită: dragostea de patrie şi de Dumnezeu. Aveam pe perete în clasă o icoană şi fotografia familiei regale care au fost înlocuite cu cei din Comitetul Central. Aceste lucruri au generat şi condamnări. Un tânăr care a văzut unde erau depozitate icoanele şi tablourile, i-a dat jos pe bărboşii comunişti şi-a pus iar pe rege şi icoana. Acest lucru i-a adus o condamnare de 15 ani, şi, mai mult, a trecut prin Reeducarea de la Piteşti, care l-a distrus. Şi ca el erau mulţi alţii”.

Vasile Jacques Iamandi