„Hori din Maramureș”, la Muzeul Satului

Reporter: Povesteşte-ne despre tine…

Măriuca Verdeş: Pe plaiuri Maramu­reşene am prins viaţă, rădăcinile mele fiind înfipte adânc în acest pământ. Aici au crescut vlăstare care s-au lăsat purtate de vânt, aşa cum m-am lăsat şi eu, dar rădăcinile fiind mai puternice m-au întors pentru a putea vedea cu ochii sufletului faţa nevăzută a adevăratului Maramureş.
Am zinit pe lume într-un sat de la poalele Gutâiului, într-o familie simplă, dar înţeleaptă, unde viaţa este trăită după canoane proprii, moştenite de la străbunii noştri din generaţie în gene­raţie, o viaţă oarecum diferită de cea de la oraş şi chiar de ceea ce se prezintă, uneori, în presă.
Sunt de părere că Maramureşul nu este aşa cum îl văd unii oameni. Raportân­du-mă la lumea mea, la ceea ce am trăit, la ceea ce mă leagă de acest pământ unde m-am bucurat de liniştea dealu­rilor, armonia firească a culorilor, libertatea vieţii, filosofia ţăranului, frica pentru ceea ce înseamnă Dumnezeu, unde simţi bucuria trecând prin tine ca un fior, cred că acest ţinut are ce povesti. Rămâne să fim noi la înălţimea sa, să ştim să ascultăm şoaptele co­dri­lor, foşnetul frunzelor, poveştile vântului, murmurul izvoarelor…
Adevăratul Maramureş nu este cel creat de oameni, ci este creaţia lui Dumne­zeu. Oamenii, lăsându-se purtaţi de dra­goste şi smerenie, au făcut lucruri care să le păstreze legătura cu acea lume nevăzută, necunoscută, simbolizată prin crucile moşilor, bisericile de lemn, porţile încrustate cu semnele trecutului, zadiile traversate de culorile vieţii şi ale morţii, poveştile satului, legendele şi miturile vremurilor demult apuse, ho­ri­le durerii, ale înstrăinării, sunetul înalt, răscolitor al ceterii… Nimic din toate acestea nu poate exista fără îngăduinţa Sa, iar Maramureşul nu există în absen­ţa lor.
Mă întreb unde s-au dus casele bătrâ­neşti, porţile, icoanele pictate pe sticlă, lucrurile casnice de lemn, tot ce au cre­at şi iubit înaintaşii noştri. Puţine dintre ele au mai rămas în picioare, rezistând atâtor ploi, furtuni şi răutăţi, vrând parcă să ne arate, să ne amintească de sacrificiul bunicilor, al străbunicilor noştri, de care încet, încet, uităm.
Nu mai sunt printre noi să ne poves­tească de greu şi suferinţă, foamete şi chin, lupte, victorii şi înfrângeri, vise şi speranţe.
Uităm că prin ei, pământul Maramure­şului a fost sfinţit de sângele vărsat pentru apărarea gliei şi a hotarelor… Uităm că ne-au transmis învăţăminte şi norme prin modelele cusute pe cămeşile albe, proporţia caselor şi aranjarea interi­oarelor, prin simbolistica porţilor, hori­le bătrâneşti, ritualurile moşilor şi mul­te altele.
Dacă lemnul a fost cel care a suferit alături de Iisus, poate nu întâmplător, atunci când este tăiat, mai varsă o lacri­mă. Gospodăria făcută din lemn era considerată un loc protector. Ce frumos este atunci când se spune că lemnul are viaţă, lemnul este viu, biserica este vie, Maramureşul mai este şi poate să mai rămână viu.
Noi, oamenii locului, poate nu ştim su­fi­cient să păstrăm, să scoatem în evi­den­ţă importanţa acestui ţinut, dar pu­tem să facem altceva ca oameni simpli, fără putere, şi anume să privim Mara­mureşul cu alţi ochi, ca pe o poveste şi să avem grijă să nu îi distrugem vieţui­ea, mitul, ethosul, pentru a lăsa curăţe­nia, frumuseţea să se strecoare ca şi ra­zele de soare printre norii cei grei ai tim­pului.
Din păcate, Maramureşul a ajuns să fie regândit atât în arhitectură, port, trai, cât şi în hori, lăsând adevărul să se scufunde în întuneric, neluptând pentru a-l mai ţine la suprafaţă. Ţine de noi fieca­re ce ne dorim să lăsăm copiilor noştri.
Maramureşul vechi s-a construit într-o perioadă lungă de timp cu muncă şi sa-crificiu, ar fi păcat să dispară atât de uşor. Să nu uităm că suntem trecători pe acest pământ „ca şi frunza codrului / astăz’ îi şi mâine nu-i / şi să duce-n b’diata lui”. Dar rădăcina trebuie să rămână aici, înfiptă sănătos în negurile istoriei, pentru a putea renaşte în gene­raţii noi, astfel încât şi ele, la rândul lor, să se poată bucura de poveştile locu­rilor, înţelepciunea oamenilor, frumu­se­ţea graiului, eleganţa portului, obiceiurile anului, armonia lemnului însăi­lat în case, porţi şi biserici, inocenţa bălaie a coconilor cu mere ionatane pictate pe obraji şi cerul prăvălit în ochii lor veşnic miraţi, frumuseţea naturii din acest ţinut de legendă: Maramureşul Voievodal.
M-am născut în comuna Desești, în anul 1989. Mă trag dintr-o familie cu cinci prunci, patru feciori și o fată. As­tăzi sunt măritată în comuna Călinești.
Mă trag dintr-o familie de oameni iubi­tori de cânt și joc, astfel s-au perpetuat horile tradiționale până la mine.
Am început, după spusele mamei, să ho­resc de când eram micuță, m-am năs­cut cu horea.
De la patru ani jumate, am pășit pe acest drum al cântului începând cu Școala de Artă, iar astăzi urmez un doctorat în Istorie la Universitatea „Valahia” din Târgoviște.
Am întâlnit oameni pe parcursul acestor ani, care mi-au fost sprijin și le mul­țu­mesc pentru acest lucru. Dumnezeu i-a trimis atunci când trebuia. Din acest motiv am plecat pe un drum nebătătorit și plin de spini.

Reporter: Proiecte vechi şi noi…
Măriuca Verdeş: Primul album a apărut la vârsta de 15 ani. Pe urmă, în anul 2011, m-am aplecat asupra pricesnelor și cântecelor religioase. În 2012, albumul „Colinde, Colinde”.
M-am aplecat și asupra copiilor, conti-nuând în Desești Grupul „Coconii de pe Mara”, cu care am vizitat Franța, în 2009.
M-am măritat în Călinești și din 2012 a luat ființă grupul „Coconii Călineș­tiului” care ulterior s-a transformat în „Călineștenii Țării Maramureșului”.
Prin intermediul acestui Ansamblu și Asociații, am încercat să dau viață unor activități cum ar fi: Sărbătoarea rădă­ci­nilor străbune, Școala rădăcinilor stră­bu­­ne, De Sfântă Mărie Mică, Osâm­britu la Arhangheli, Obiceiuri de Bobo­tează, Jocu satului sau Jocu la șură, De Florii în satul Maramureșean – Călinești etc.
În prezent, îmi doresc să se concre­ti­zeze introducerea în școlile din Mara­mu­reș, studierea a tot ce ține de cultura noastră maramureșeană. Să le dăm posibilitatea tinerilor să-și cunoască rădăcinile lor prin intermediul „Școlii rădăcinilor străbune”.
Toate activitățile care s-au petrecut pâ­nă-n prezent au venit de la sine. Prin a­cest aspect, am putut să văd cum Dum­nezeu a fost alături de mine dându-mi ce am avut nevoie ca să le desfășor.
 
Reporter: Despre evenimentul de la Muzeul Satului…
Măriuca Verdeş: Sâmbătă, la Muzeul Satului din Baia Mare, de la orele 18.00, Asociația NOD și Muzeul Satului s-au unit, pentru a lansa al patru­lea album, „Hori din Maramureș”.

Reporter: Horea sau priceasna?
Măriuca Verdeş: Fiecare din cele două își are locul și rostul lor. Priceasna a fost cea care a transmis evangheliile mai departe, din generație în generație. Cântecul religios este rugăciunea prin care ai putut să te apropii mai mult de Dumnezeu, de fiecare dată când aveai nevoie.
Satul de oarecând, dar și cel de astăzi, mai ține la rânduială. Astfel perpetuăm horea, jocul, în cele mai importante momente din viața noastră, la nuntă, la botez, la băute, la șezători sau clăcile de oarecând.
În satul Maramureșean se știe diferența dintre hori și a cânta. Cântatul se folo­sește numai la înmormântare, când cele apropiate mortului, îl cântă. Iar acest moment din viața unei femei apare mai târziu.
Toate țineau de rânduială. Nu era și nu este toată ziua voie bună. Astfel a apă­rut horea, care răsuna pe hotare necazu­rile vieții. Se zice că necazul îi de mai multe feluri pe om. Iar războaiele, dorurile, văduvia, singurătatea, munca grea la câmp ş.a., toate au lăsat în sufletul omului suferința, care trebuia le­cuită. Din străfundul inimii a izvorât un leac. Leacul a fost și este horea. Prin versurile lor, putem înțelege mult mai bine viața celui care o cânta. De exemplu: „Bine mi-o fo’ mi-o dată, / Când am fo’ la mama fată...”.

Reporter: Care e cântecul tău de suflet?
Măriuca Verdeş: „Așe-i viața omului”, este horea care mi-a venit în gură. Astfel am înțeles, mult mai bine, cum a apărut horea și la alții. Horea tradiți­onală izvorăște ca și apa din izvor. Da­că nu știm cum să avem grijă de ea, repede se tulbură.
 
Reporter: Dacă nu ai fi cântat ţi-ar fi plăcut să…
Măriuca Verdeş: De când eram cocoa­nă, jocurile mele erau ceea ce fac astăzi. Mulțumesc lui Dumnezeu! Mi-a dat tot ce mi-am dorit. Îmi amintesc cum cântam pe masă „Cine-o zis dorului dor”, într-un colț al casei prezentam emisiuni, astfel constat că uneori este adevă­rată zâcala: „Ce-ți place de cu micuț să faci, aia îi face în viață”.

Reporter: Un mesaj pentru români, în general şi pentru maramureşeni, în special, acum, în prag de Centenar…
Măriuca Verdeş: Sunt o nepoată a celor care și-au dorit unirea pentru binele nostru. Ca s-avem grai, port, pământ ro­mânesc. S-au părândat multe greutăți prin aceste locuri. Războaiele au distrus familii, au lăsat prunci fără tați, femei fără bărbați. Poate, zic eu, nu am avea nimic de pierdut dacă ne-am uita un pic și în trecut, să vedem căror persoane ar trebui să le fim recunoscători pentru une­le oportunități pe care le avem astăzi.
Poate nu merg lucrurile așa cum ne-am dori, fiecare are dorințele lui și vede lucrurile diferit. Este un principiu care poate ne dezbină, prin faptul că nu mai vedem toți aceleași lucruri pentru țară.
Dorindu-ne lucruri doar pentru noi, nu mai avem vreme și pentru ceilalți. Hora de pe țolurile vechi, maramureșene,
ne-ar putea spune mai bine cum ar trebui să fim... uniți și să dăm mână cu mână într-un gând.
Oarecând această țară o numeau stră­moșii noștri „Țară sfântă”, dar, astăzi, sunt români care vin doar în vizită în țara lor. Ni se schimbă sufletele și astfel nu mai înțelegem horea care spune așa:
    „Jălui-m-aș șî n-am cui,
    Jălui-m-aș codrului
    Da și codru-i supărat
    De câtă lume-i tăiet.
    Jălui-m-aș la vălcele
    Da șî ele-s tâlburate
    De câte cară-s călcate.”
Din spusele bătrânului Goja, din Văleni, care, la vârsta de 99 de ani, povestește cu lacrimi în ochi cât de dorită a fost această zi: chiar dacă am fost stăpâniți de un alt popor, maramu­reşeanul nu a renunțat la portul lui, la obiceiurile lui, dar cel mai important, nu a renunţat la limba şi țara lui. Au mers să lupte în diferite războaie cu frun­tea sus și cu mult curaj pentru a apăra acest sfânt pământ cu prețul vieții lor. Au răbdat foamete, sărăcie, necaz şi greutăți pentru un singur gând, acela de a ne fi bine nouă celor de astăzi, pentru a nu ști ce este greu. Se pare că sărăcia, năcazu’ și greu’ ne-au făcut să fim mai uniți, mai buni, mai credincioşi.
Plecarea la Alba Iulia s-a făcut cu că­ruțele cu cai, dar şi pe jos, având în frunte câte un delegat, trecând Gutâiu și ajungând la trenul din Baia Mare care îi ducea la Alba Iulia. Au scos fără frică drapele pe geamurile vagoanelor, bucu­rându-se de această sfântă, unică și ire­pe­tabilă zi de 1 Decembrie 1918, care a fost plătită cu multă vărsare de sânge și suferinţe.
Povestea cu atâta drag bătrânu’ Onița, acum la vârsta de 84 de ani, din satul Giuleşti, că la Unire a participat cine a vrut. Drept dovadă, din spusele mamei, și străbunicul pe nume Bârlea Gheor­ghe a Moișanului a ţinut să fie acolo, lăsându-o pe bunica cu pruncu’ la sân. A vrut să vadă cu ochii lui acestă unire, alături de alți oameni simpli din satul său şi de pe alte sate. Moroşenii, când au plecat la acestă unire, și-au ales hainele cele mai mândre de sărbătoare, opinci și obdele, cioareci, cămeșă cu­sută cu mâna de nevestele lor, teptari, gube și cujme, purtând părul în plete ca pe vremea dacilor. Nefiindu-le frică de nimeni și nimic. Au avut un singur gând, de a se uni cu fraţii lor pe vecie.
Ajungând la 100 de ani de la acestă Mare Unire, „bătându-ne” binele, cum spun bătrânii, neștiind de foamete, de războie, am uitat un lucru important, cel care a stat la baza formării acestei țări: să fim uniți, să ne iubim pământul, lim­ba, portul sau obiceiurile fără a aştepta nimic în schimb.
Dezamăgirea se poate citi pe chipurile acestor bătrâni care, privind la Țară şi vă­zând că nu mai este unită, renunță cu atâta uşurință la pământul pe care alții l-au apărat cu prețul vieții lor, renunță la limba pe care alții au grăit-o chiar dacă nu aveau voie să o mai facă, se întreabă oare ce se va alege ce astă țară? Spunea bătrânu’ Onița că binele acesta o să ni se gate, că nu ştim să-l prețuim; iar bă­trâna Ioana Petri’ din Desești îmi spu­nea că păcatele noastre, care-s multe, vor atrage din nou greu’.
Pentru mine, ca și tânăr, această Unire mi-a dat posibilitatea de a fi liberă, de a mă bucura de obiceiurile strămoșilor noș­tri și de a fi mândră că sunt Ro­mâncă.