Ho Shi Min, „aducătorul de lumină” al Vietnamului

La 19 mai 1890, s-a născut Ho Shi Min, lider marxist revoluţionar din Vietnam, personalitate carismatică şi controversată. A fost om de stat şi revoluţionar, prim-ministru (1946-1955) şi preşedinte (1955-1969) al Vietnamului de Nord. Este cunoscut mai ales pentru fondarea mişcării de rezistenţă Viet Minh, în 1941, şi pentru stabilirea controlului comunist asupra părţii de nord a Vietnamului în anii 1960.

Pe numele său adevărat Nguyen Sinh Cung, Ho Shi Min s-a născut într-un sătuc din provincia Nghe An şi a fost educat în tradiţia confucianistă a tatălui său, de profesie învăţător. Ulterior, a urmat liceul francez din Hue, dar lipsa fondurilor l-a împiedicat să se înscrie la universitate.

Pentru a-şi câştiga existenţa, în 1911 a părăsit Saigonul; s-a angajat ca ajutor de bucătar pe un vas comercial cu destinaţia Marsilia şi Le Havre. A ajuns şi în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat ca brutar la Hotelul Parker House din New York. Aici a luat primele contacte cu naţionaliştii coreeni, care vor influenţa decizia lui de a se implica în politică, pentru câştigarea independenţei ţării sale. A călătorit apoi în Africa, a lucrat ca muncitor în mari oraşe americane, s-a stabilit câţiva ani la Londra, pentru ca la sfârşitul primului război mondial să se mute la Paris, unde, în 1919, a devenit membru al Partidului Socialist Francez, luându-şi numele de Nguien Ai Quoc, „Nguien Patriotul”.

Între 1919 şi 1923, Ho Shi Min a trăit în Franţa, unde a intrat în mişcarea comunistă şi a devenit chiar mebru al Partidului Comunist Francez, în 1921. La Congresul de la Tours al Partidului Socialist Francez din 1920 a votat pentru aderarea la Internaţionala a III-a, considerând că problema colonială îşi va găsi o rezolvare prin partidul bolşevic al lui Lenin.

Ho Shi Min a fost un talentat comunicator în scris şi faţă în faţă. El şi-a început cariera de propagandist ca ziarist la publicaţia de nişă, cu mesaje politice bine conturate, primul dintre acestea fiind săptămânalul „Le Paria”, editat începând din aprilie 1922 de Uniunea intercolonială asociată Partidului Comunist Francez, la care se adaugă numeroase alte colaborări la alte publicaţii comuniste printre care şi  „L’Umanité” sau „Inprecor”, periodicul Cominternului.

Teama de represalii l-a făcut să se refugieze la Moscova, unde a devenit principalul factor de decizie al Cominternului pentru Asia. Începând din iunie 1923, când a plecat spre Moscova pentru a urma cursurile Universităţii muncitorilor din Orient, Ho Shi Min a devenit un agent al Cominternului, fiind trimis în 1924 la Canton pentru a-i organiza pe revoluţionarii vietnamezi exilaţi. La Canton el a pus bazele Asociaţiei tinerilor revoluţionari vietnamezi Thanh Nien, etalând calităţi de organizator şi pedagog. Tot ca misionar al Cominternului, dar sub numele de „Bătrânul Chin”, Ho Shi Min a înfiinţat Partidul Comunist Indochinez.

Din însărcinarea Cominternului a plecat în China, unde a luptat împotriva lui Cian Kai Shi, iar după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a revenit în Vietnamul natal pentru a conduce mişcarea de independenţă. Arestarea lui Ho Shi Min de către poliţia britanică la Hong Kong în 1931 a prilejuit organizaţiilor prosovietice „Ajutorul Roşu Internaţional” şi „Liga împotriva Imperialismului” declanşarea unor campanii de propagandă de amploarea celor pentru Sacco şi Vanzetti sau Gheorghi Dimitrov.

În această perioadă s-a cristalizat şi stilul său de persuasiune folosit în relaţiile cu oamenii, bazat pe un vocabular simplu, recursul frecvent la imagini, proverbe populare şi anecdote inspirate de autori clasici, precum şi prin stimularea auditoriului la a pune întrebări. Prozeliţilor săi comunişti vietnamezi, Ho le recomanda, pentru atragerea populaţiei în sprijinul cauzei lor, să-i ajute pe oameni în problemele cotidiene, să ţină seama de moravurile şi obiceiurile acestora, să folosească dialectul local şi să facă propagandă, astfel încât să fie consideraţi drept oameni serioşi şi de încredere. 

În 1930, Ho Shi Min a fondat Partidul Comunist Indochinez, iar în anul 1941, după ce s-a întors din nordul Vietnamului, a înfiinţat o nouă organizaţie de luptă anticolonială, Viet Minh, Frontul de Independenţă al Vietnamului.

În perioada fondării Viet Minh-ului (1941-1942) şi a pregătirii luptei pentru independenţă, Ho a redactat cele zece directive politice ale Viet Minh-ului, a scris o istorie patriotică în versuri a Vietnamului şi a acoperit aproape singur textele unui ziar, „Vietnamul independent”, traducând şi lucrările de bază ale propagandei sovietice.

După capitularea Franţei în faţa Germaniei naziste, în 1940, administraţia colonială franceză din Vietnam, acum subordonată regimului colaboraţionist de la Vichy, a fost preluată şi ocupată în 1941 de către japonezi; aceştia la rândul lor au fost alungaţi după 1945 din nordul ţării de către trupele comuniste chineze, iar în sud de către francezi cu ajutor american, ceea ce pe termen lung a dus la divizarea ideologică a ţării.

În urma abdicării împăratului Bao Dai, pe 2 septembrie 1945, profitând de vidul de putere din nordul ţării, având în spate gherilele Viet Minh, Ho Shi Min a proclamat la Hanoi, în faţa a 500.000 de oameni, independenţa Republicii Democratice Vietnam.

După revoluţia din 1945 şi-a luat numele oficial de Ho Shi Min (însemnând „aducătorul de lumină”) şi a devenit prim-ministru, preşedinte al statului comunist din nordul Vietnamului, şi preşedinte al Partidului celor ce muncesc, funcţii pe care le-a deţinut până la moarte.

În efervescenţa anului 1945, care aducea înfrângerea inevitabilă a japonezilor şi revenirea francezilor, din ordinul lui Ho Shi Min a fost înfiinţată, în cadrul Armatei de eliberare a Vietnamului, o brigadă de propagandă formată din treizeci şi unu de bărbaţi şi trei femei, repartizaţi în trei plutoane. Propaganda, dar şi acţiunile politice ale lui Ho Shi Min au fost influenţate de contactul său cu civilizaţia occidentală din tinereţe, care a lipsit unor lideri comunişti asiatici, precum Mao sau Kim Ir Sen.

Deoarece francezii nu au avut trupe pentru a reocupa Vietnamul, marile puteri au ajuns la un acord conform căruia trupele britanice să ocupe partea de sud, în timp ce forţele naţionaliste chineze urmau să intre în nord.

Urmând indicaţiile pe linie de partid de la Moscova, Ho Shi Min a încercat iniţial să negocieze cu francezii, care, încet-încet, restabileau controlul asupra Vietnamului. Viet Minh a început un război de gherilă împotriva forţelor franceze, declanşându-se astfel primul război din Indochina. Războiul s-a răspândit în Laos şi Cambodgia, unde comuniştii au organizat Pathet Lao şi Khmer Serei, ambele modelate după Viet Minh.

Sprijinit puternic de către China comunistă, cu acordul lui Stalin, după vizita lui Ho Shi Min în 1950 la Moscova, Vietnamul a obţinut victoria militară finală asupra corpului expediţionar francez la Dien Bien Phu, în mai 1954. Au urmat acordurile de la Geneva, din 20-21 iulie 1954, care au consfiinţit divizarea Vietnamului în partea de nord comunistă, cu capitala la Hanoi, sub influenţa Uniunii Sovietice şi a Chinei maoiste, opusă celei din sud, cu capitala la Saigon şi sub influenţa americană.

În fruntea forţelor Viet Minh s-a impus ca un lider abil, determinând guvernele lumii să recunoască statul nord-vietnamez prin Acordurile de la Geneva, din 1954. Încercarea lui de a unifica Vietnamul a provocat riposta americanilor şi a dus la izbucnirea unui război sângeros. Un război al cărui deznodământ Ho Shi Min nu a mai apucat să-l vadă, deoarece a murit în urma unui infarct, pe 2 septembrie 1969, la locuinţa lui din Hanoi.

Pe plan extern, fostul activist cominternist a reuşit performanţa de a păstra un preţios echilibru  între URSS şi China comunistă în beneficiul ţării sale, traseu politic urmat chiar şi după schisma sino-sovietică din 1960. În acelaşi timp, Ho Shi Min a impus, în Biroul Politic al partidului, decizia de a sprijini activ gherilele Viet Cong ce luptau împotriva regimului din Vietnamul de Sud (calea de aprovizionare a Viet Congului, numită „Drumul Ho Shi Min”, prin jungla din Laos şi Cambodgia fusese deschisă încă din 1959), fapt ce a determinat până la urmă intervenţia militară americană.

În Vietnam, data morţii lui Ho Shi Min este literă de lege, cu toate că există suspiciuni că el ar fi murit înainte de 2 septembrie 1969, ziua aniversării proclamării republicii în 1945.

La 8 septembrie 1969, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, Consiliul de Miniştri şi Comitetul Central al Partidului Comunist Român au luat hotărârea de a cinsti memoria tovarăşului Ho Shi Min prin atribuirea numelui Ho Shi Min unei cooperative agricole de producţie şi unei străzi.

Propaganda post-mortem

Deşi Ho Shi Min refuzase ideea de mausoleu, unde să-i fie expus corpul după moarte, Biroul Politic al Partidului celor ce muncesc a aplicat aceeaşi reţetă a cultului personalităţii post-mortem, pe care o folosiseră sovieticii cu Lenin: îmbălsămarea, expunerea în mausoleul de granit, special ridicat la Hanoi (devenit loc de pelerinaj), totul acompaniat de o propagandă permanentă de susţinere a mitului Ho Shi Min.

Un muzeu îi este dedicat tot la Hanoi. În acest scop au fost create monumente, tablouri, afişe, filme, piese de teatru, cântece şi poezii răspândite peste tot în ţară. Imediat, după căderea Saigonului în faţa trupelor nord-vietnameze, la 1 mai 1975, fosta capitală a Vietnamului de Sud a fost numită oficial oraşul Ho Shi Min.Portretul lui Ho a început să fie nelipsit nu numai din toate sălile de clasă ale şcolilor vietnameze, dar şi de pe toate bancnotele statului, şi chiar şi în unele altare familiale.

Propaganda oficială a partidului a creat o imagine ascetică şi delicată a unui blajin „Moş Ho”, care se bucură de prezenţa copiilor, „sfântul nemuritor” fiind curăţat chiar şi de orice aventură umană romantică, în deplin acord cu dogmele puritane comuniste. Orice referire critică la Ho, „părintele naţiunii”, este interzisă şi cenzurată în Vietnam, responsabilii fiind pasibili de închisoare sau amendă. 

Despre Ho Shi Min se poate spune că s-a făcut mai multă propagandă pe seama sa post-mortem, de către regimul comunist vietnamez, decât a făcut el însuşi pe timpul vieţii, în sprijinul politicilor sale neţionaliste şi comuniste. Cultul personalităţii sale a fost instituţionalizat în Vietnam, fiind chiar promovată o „gândire Ho Shi Min”, care se învaţă în şcoli începând din 1977.