HIROHITO. Zeul de pe Tronul crizantemelor

Împăratul Hirohito al Japoniei, cunoscut şi sub numele de împăratul Shôva, a fost cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menţinut cel mai mult pe tronul ţării sale, adunând 62 de ani de domnie. A fost primul monarh al Tronului crizantemelor care, în 1946, după înfrângerea ţării sale în cel de-al doilea război mondial, a fost silit să renunţe la dreptul divin. Sub conducerea sa, începută la 25 decembrie 1926, Japonia şi-a câştigat statutul de mare putere asiatică.

Viitorul împăratul Hirohito s-a născut la 29 aprilie 1901, în palatul Aoyama din Tokyo. A fost primul băiat al prinţului moştenitor Yoshihito (viitorul împărat Taishô) şi al prinţesei Sadako (viitoarea împărăteasă Teimei). Aşa cum cerea tradiţia, Hirohito a fost separat de părinţii săi şi, împreună cu fratele său mai mic Yasubito (viitorul prinţ Chichibu), a fost dat în grija unui amiral pensionat, contele Kawamura Sumiyoshi, şi a soţiei acestuia.

Prinţul Hirohito a mers la şcoala de băieţi Gakushuin din 1908 până în 1914, apoi la institutul special al prinţilor moştenitori (Tôgû-gogakumonsho), din 1914 până în 1921. El a primit o pregătire militară de la amiralul Heihachirô Tôgô (care a fost comandant al marinei militare imperiale în timpul războiului ruso-japonez), morală, filosofică  şi religioasă cu Shigataka Sugiura şi istorică cu Kurakichi Shiratori, toţi naţionalişti fervenţi, dar şi apărători ai unei monarhii divine însă constituţională şi parlamentară, după modelul domniei împăratului Meiji.

După decesul bunicului său, împăratul Meiji, la 30 iunie 1912, tatăl lui Hirohito, Yoshihito, i-a succedat la tron, iar el a devenit moştenitor al coroanei. La 2 noiembrie 1916, a fost investit oficial cu titlul de prinţ moştenitor. În anul 1921 a făcut un tur de şase luni prin Regatul Unit, Franţa, Italia, Olanda şi Belgia, fiind astfel primul prinţ ce a călătorit în străinătate.

La întoarcerea sa în ţară, a devenit conducător al Japoniei, pe 29 noiembrie 1921, în spatele tatălui său, care suferea de o boală mintală. În momentul preluării puterii, tatăl său nu mai apăruse în public din 1919, din cauza gravei maladii neurologice de care suferea, starea sa psihică deteriorându-se accelerat.

Hirohito s-a familiarizat cu noua sa poziţie prin efectuarea obligaţiilor cotidiene ale tatălui său: deschiderea sesiunii anuale a Dietei imperiale, semnarea actelor, decretelor şi legilor, realizarea ritualurilor Shintô. La mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, Japonia era o ţară predominant rurală cu puternice tradiţii feudale, în care funcţiona totuşi o fragilă democraţie parlamentară.

În anul 1922, l-a primit ca oaspete pe Eduard, prinţul de Wales, viitorul rege Eduard al VIII-lea. În 1923, a fost promovat la rangul de locotenent-colonel în armată şi în marină şi la cel de colonel în 1925. Şi-a continuat studiile în domeniul biologiei marine.

Prinţul Hirohito s-a căsătorit cu prinţesa Nagako (viitoarea împărăteasă Kôjun), fiica cea mare a prinţului Kuni Kuniyoshi, pe 26 ianuarie 1924. Au avut împreună doi băieţi şi cinci fete. Spre deosebire de predecesorii săi, împăratul Hirohito a decis să-şi abandoneze curtea de 39 de concubine, limitându-se la o singură soţie.

În urma decesului tatălui său, Hirohito a urcat pe tron, la 25 decembrie 1926. În noiembrie 1928, succesiunea împăratului a fost confirmată prin ceremonialul care simboliza atât „înscăunarea”, cât şi „încoronarea”.  Acest eveniment formal poate fi descris mai bine ca o confirmare publică că împăratul poseda „cele trei comori sacre” (oglinda, sabia şi bijuteriile divine), ce au fost simbolurile împăraţilor de-a lungul secolelor.

Hirohito şi-a dorit o domnie liniştită şi paşnică. O demonstrează discursul rostit la încoronare: „În Franţa, am vizitat câmpurile de luptă ale Marelui Război. În faţa unei asemenea devastări, am înţeles binecuvântarea păcii şi necesitatea concordiei între naţiuni”. În realitate, societatea niponă fusese mai impresionată de revoluţia bolşevică din Rusia decât de tot restul nenorocirilor aduse de prima conflagraţie mondială. Teama de comunism, dar şi industrializarea rapidă (văzută ca o occidentalizare forţată) au stimulat apariţia curentelor ultranaţionaliste.  Acestea s-au radicalizat odată cu instalarea marii crize economice de la începutul anilor ’30.

Japonia a fost puternic lovită de recesiunea globală. Pe pieţele internaţionale, preţurile la mătase şi orez s-au prăbuşit. Volumul exporturilor nipone s-a înjumătăţit. Şomajul a crescut exponenţial. Tensiunile sociale ameninţau să explodeze. Prima parte a domniei lui Hirohito a fost o luptă împotriva crizei economice şi o cursă pentru înarmare, prin mijloace legale şi ilegale.

În timpul domniei sale, Japonia a devenit a doua putere economică a lumii. Armata Imperială Japoneză şi Marina Imperială Japoneză au avut mereu dreptul de veto în formarea cabinetelor începând din 1900 şi între 1921 şi 1944, existând nu mai puţin de 64 de incidente ale violenţei politice.

Atentatul împotriva prim-ministrului Hamaguchi Osachi de la 14 noiembrie 1930 a dat o grea lovitură democraţiei în Japonia. Deşi a supravieţuit încă zece luni, „Premierul Leu” nu a reuşit să-şi găsească un succesor puternic. Când a murit, în 1931, guvernul civil al Japoniei pierduse aproape orice control asupra ţării. Adevărata putere devenise Armata.

Fără acordul guvernului de la Tokyo, armata niponă a invadat Manciuria în vara anului 1931. Parlamentul, dominat de militari, a votat apoi ieşirea Japoniei din Liga Naţiunilor. Din cauza statutului său de împărat al Japoniei, Hirohito a fost foarte aproape de a fi asasinat de o grenadă aruncată de extremistul coreean Lee Bong-Chang, în Tokyo, pe 9 ianuarie 1932. În acelaşi an, a fost asasinat prim-ministrul interimar Tsuyoshi Inukai, eveniment care a marcat începutul controlului militar asupra civililor. Acest asasinat a scos practic din scenă partidele politice. Ţara a devenit o dictatură militară.

Care a fost rolul real al împăratului Hirohito în această epocă tulbure nu este clar nici în ziua de astăzi. Unii istorici consideră că el a înconjurat derapajele totalitare şi că a participat activ la luarea marilor decizii, susţinând politica expansionistă.

Alţii susţin că, de fapt, împăratul a fost doar o marionetă în mâinile liderilor militari.

Ar fi putut Hirohito să împiedice invadarea Manciuriei, războiul împotriva Chinei, atrocităţile armatei nipone, atacul de la Pearl Harbor? Ar fi putut salva sute de mii de vieţi omeneşti refuzând să prelungească o rezistenţă inutilă, atunci când victoria americanilor devenise inevitabilă? Putea evita holocaustul atomic de la Hiroshima? Sau măcar pe cel de la Nagasaki? Controversele continuă.

Cert este că după capitularea Japoniei (în august 1945), Hirohito şi-a păstrat tronul, în timp ce mulţi dintre liderii militari niponi au fost judecaţi pentru crime de război. După război, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică au cerut judecarea lui Hirohito în calitate de criminal de război, dar generalul american MacArthur s-a opus.

Împăratul a promis cooperare totală cu ocupantul american şi s-a ţinut de cuvânt. Timp de şase ani, adevăratul conducător al Japoniei a fost generalul Douglas MacArthur, comandantul Forţelor Aliate. El a demarat un ambiţios proces de reconstrucţie, impunând, în paralel, ample reforme democratice.

Rolul împăratului a fost încadrat în limitele strâmte ale monarhiei constituţionale. Hirohito a renunţat la statutul său tradiţional de „divinitate întrupată”, proclamându-şi natura omenească. A fost o premieră absolută în istoria Japoniei. Până atunci, împăratul era considerat descendent direct al zeiţei soarelui, Amaterasu, un personaj ceresc căruia nu i te puteai adresa şi pe care nu aveai voie să-l descrii.

Hirohito a murit la 7 ianuarie 1989, răpus de un cancer duodenal. Japonia afla, cu o tristeţe uriaşă, că împăratul ei, trimisul zeilor pe pământ, se întorsese la creatorii săi. La funeraliile sale au participat numeroşi şefi de stat şi de guvern.

Numele acordat postum perioadei domniei sale, Shôva (Pace luminată), pare ironic pentru o perioadă marcată de ascensiunea militarismului nipon, de ororile celui de-al doilea război mondial şi de tragediile de la Hiroshima şi Nagasaki.

Peste 24 de ani de muncă şi 12.000 de pagini împărţite în 61 de volume au fost necesare pentru a termina biografia defunctului împărat nipon Hirohito. Lucrarea a fost realizată de Agenţia Casei Imperiale. Actualii suverani, Akihito şi Michico, au participat la revizuirea lucrării şi au completat ultimele capitole. Biografia nu include informaţii despre rezultatele sale şcolare sau despre istoricul său medical.

Împăratul premierelor

În lunga sa existenţă, Hirohito şi-a adjudecat multe premiere. Prin lungul său turneu în Europa occidentală a devenit primul moştenitor al coroanei nipone care a călătorit în străinătate. Mult mai spectaculoasă a fost însă decizia de a se adresa naţiunii, prin intermediul radioului, la 15 august 1945. Vocea împăratului, considerat de origine divină, nu mai fusese niciodată auzită de muritorii de rând. Hirohito, care tocmai acceptase capitularea, le-a ordonat supuşilor săi să „suporte insuportabilul” şi să accepte depunerea armelor. Ulterior, împăratul a permis chiar publicarea unor fotografii ale sale, precum şi apariţia unor articole referitoare la viaţa sa de familie.

În anul 1959, fiul său cel mai mare, prinţul moştenitor Akihito, a primit permisiunea să se însoare cu o plebee, rupând astfel o tradiţie veche de 1.500 de ani. O altă premieră s-a înregistrat în 1975, când Hirohito a devenit primul împărat al Japoniei care a susţinut o conferinţă de presă.

Recordul cel mai remarcabil al împăratului Hirohito rămâne însă longevitatea domniei sale.